Figură emblematică a artei începutului de secol XX, Constantin Brâncuşi este considerat de unii critici cel mai mare sculptor modern. Chiar dacă această părere nu este unanimă, sculptorul român s-a impus drept unul dintre cei mai importanţi artişti plastici din istorie şi un creator de şcoală.

Anul acesta, la 19 februarie, se împlinesc 140 de ani de la naşterea artistului, prilej pentru a reaminti revoluţia pe care el a declanşat-o în artă prin abandonarea formelor clasice şi trecerea, cu instrumentele abstractului, spre esenţa de dincolo de formele concrete, spre ideea din spatele fiinţei. O cheie pentru a pătrunde în universul sculpturii lui Brâncuşi este, poate, cea oferită de Platon cu al său mit al peşterii — artistul a găsit o modalitate de exprimare a ideii, a esenţei ce transcede formele biologice şi ne uneşte dincolo de miliardele de particularităţi care ne diferenţiază.

Sculpturile lui Brâncuşi sunt reprezentări ideale şi arhetipale ale subiectului ales de artist. Aceste sculpturi îl pot înşela pe privitor prin simplitatea lor aparentă. Formele lor reprezentate laconic oferă perspective inedite spre adevărurile ascunse pe care le-a descoperit artistul. Brâncuşi lucra direct cu materialele în atelierul său parizian, preferând cioplirea directă modelării prealabile în ghips sau lut.

Înaintea lui Brâncuşi, majoritatea sculptorilor se concentrau pe crearea unor reprezentări cât mai fidele ale modelelor alese, o tradiţie ce impunea transpunerea cât mai fidelă a realităţii în artă. Paradoxal, Brâncuşi susţinea că şi el face acelaşi lucru, însă pornind de la realitatea intrinsecă, ascunsă, de la metafizica modelului, şi nu de la simpla lui aparenţă.

„Scopul lucrărilor mele, dincolo de orice, este realismul: eu caut lăuntricul, realitatea ascunsă, esenţa obiectelor în propria lor natură fundamentală intrinsecă; aceasta este singura mea preocupare profundă”, mărturisea artistul.

Brâncuşi a fost primul sculptor care s-a dedicat cu adevărat reprezentării minimaliste în artă, întorcând spatele stilului clasic care încearcă să copieze cât mai fidel realitatea. Viziunea sa unică şi tehnica artistică de avangardă au creat o şcoală la care au aderat numeroşi artişti contemporani şi de la care îşi vor trage inspiraţia şi numeroşi artişti plastici care încă nici nu s-au născut.

Explicând că „un artist trebuie să ştie să scormonească fiinţa ascunsă în interiorul materiei”, Brâncuşi a încercat să surprindă în sculptura sa adevărata esenţă a subiectului ales, fie că era vorba despre oameni, animale sau despre obiecte, concentrând această esenţă în forme cât mai simple, eliberate de orice ornamentări inutile. Deşi mulţi critici de artă îl considerau un artist abstract, Brâncuşi le-a respins părerea, acuzându-i că nu înţeleg nimic.

„Sunt nişte imbecili cei care susţin că lucrările mele sunt abstracte; ori ceea ce ei numesc abstract este de fapt cel mai real lucru, pentru că realitatea nu este forma exterioară, ci ideea, esenţa lucrurilor”, susţinea el.

„Atunci când vezi un peşte, nu te gândeşti la solzii lui, nu-i aşa? Te gândeşti la viteza lui, la modul cum străbate ca un fulger apa… Dacă i-aş face aripioare şi ochi şi solzi, atunci i-aş opri mişcarea (…) Ori eu nu vreau decât să-i surprind spiritul”, explica el.

Opera lui Brâncuşi este o reprezentare fidelă, fără compromisuri, a crezului său artistic: „Creează ca un zeu, porunceşte ca un rege şi munceşte ca un sclav”.

Inspirate de folclor, de mituri şi de culturile „primitive”, lucrările sale produc un contrast unic între modern şi arhaic, oferind un sentiment liniştitor de transcendenţă, de recuperare a simbolurilor şi formelor sacre în reprezentări plastice moderne ce eludează prin simplitate trecerea timpului, devenind atemporale.

„Simplitatea nu este un scop în artă, dar de obicei ajungem la simplitate atunci când ne apropiem de adevăratul sens al lucrurilor”, îi mai plăcea lui să spună.

Materialele folosite de Brâncuşi, în special marmura, bronzul şi lemnul, au influenţat formele specifice ale universului operei sale. „Materia trebuie să-şi continue viaţa ei naturală atunci când este modificată de mâinile sculptorului”, mai spunea el.

Această revoluţie a formei şi acest crez artistic l-au adus pe Brâncuşi în faţa instanţei de judecată în SUA, în cadrul unui proces pe care l-a câştigat şi care a consemnat lărgirea dincolo de a canoanele clasice a conceptului de operă de artă.

În 1926, relaţia aparent mult prea „abstractă” dintre o operă de artă şi denumirea sa au dus la una dintre cele mai interesante confruntări dintre artă şi justiţie din istorie: cazul Brâncuşi vs. SUA.

Preocupat de tema păsării, temă reprezentată de celebra serie de sculpturi „Pasăre în văzduh” ce conţine 15 variante în marmură, bronz şi câteva turnate în ghips, Brâncuşi a încercat să surprindă esenţa păsării ce se înalţă elegant în zbor, fără a apela la formele tradiţionale de reprezentare a păsărilor. În 1926 el a trimis o variantă a „Păsării în văzduh” de la Paris la New York pentru o expoziţie ce avea să fie organizată la Galeriile Brummer.

Deşi legea americană permitea intrarea operelor de artă, inclusiv a sculpturilor, în SUA, fără necesitatea achitării de taxe vamale, oficialii vamali nu au recunoscut respectiva sculptură ca pe o operă de artă. Conform legilor americane din epocă, pentru a se califica drept „sculptură” o lucrare trebuia să fie o „reproducere prin cioplire sau turnare, o imitaţie a unor fiinţe sau obiecte”, conform unui material publicat de moma.org. Iar cum lucrarea „Pasăre în văzduh” nu prea arată a pasăre, vameşii au clasificat-o drept un obiect de uz casnic şi au perceput o taxă vamală de 40% din valoarea sa estimată la momentul respectiv. Nedumerit şi exasperat de această decizie, Brâncuşi a depus o plângere la o instanţă americană.

Iniţial, curtea a analizat dacă lucrarea lui Brâncuşi chiar reprezintă ceea ce artistul susţinea că reprezintă, şi anume o pasăre. Dacă trecea de acest test, lucrarea ar fi fost recunoscută drept sculptură şi implicit o operă de artă care, conform legii, trebuia scutită de taxe vamale. În faţa instanţei au fost chemaţi mai mulţi artişti şi critici de artă pentru a-şi expune părerea.

Printre ei s-a numărat şi criticul de artă Frank Crowninshield care a fost întrebat, după ce i s-a arătat respectiva lucrare, dacă vede ceva care să-l trimită cu gândul la o pasăre. ‘Reprezintă sugestia zborului, sugerează graţie, aspiraţie, vigoare, la care se adaugă viteza în spiritul forţei, potenţă, frumuseţe, toate acele atribute pe care le regăsim la păsări’, a susţinut el, conform moma.org., site-ul Muzeului de Artă Modernă (MoMA) din Manhattan, New York.

În cele din urmă instanţa a fost nevoită să înţeleagă că definiţia artei la care se raporta era anacronică. În citirea deciziei sale, judecătorul J. Waite menţiona: ”Între timp a apărut o aşa-numită nouă şcoală de artă, ale cărei lucrări încearcă să portretizeze idei abstracte, şi nu să imite realitatea. Fie că simpatizăm sau nu cu aceste noi idei şi cu şcoala care le reprezintă, luăm în considerare faptul că ele există şi că exercită o influenţă incontestabilă asupra lumii artistice”.

De-a lungul anilor, până în ziua de azi, influenţa lui Brâncuşi ajunge de multe ori să fie simţită dincolo de operele sale, dincolo de lucrările inspirate din operele sale şi de cele ale discipolilor săi. Un exemplu este cel al realizatorilor filmului SF „Mission to Mars” (2000) unde atât reprezentarea „chipului” sau „sfinxului” de pe Marte, cât şi o hologramă extraterestră au fost modelate după lucrări ale lui Constantin Brâncuşi, în special după „Muza adormită” (1910).

Dincolo de imitarea formelor brâncuşiene în artă, motivele şi liniile inspirate din opera sa pot ajunge să fie folosite şi pentru a conferi stil unor obiecte de-a dreptul prozaice, aşa cum este unitatea de stocare externă SSD „LaCie”, prezentată drept „o sculptură cromată pentru birou”. Echipat cu o tehnologie de avangardă USB 3.1, SSD-ul „LaCie” este prezentat de producător drept „mariajul fără egal între viteză şi design” şi a fost creat de designerul industrial Neil Poulton ca pe un omagiu adus operei lui Constantin Brâncuşi.

Brâncuşi nu a fost niciodată membru al vreunei mişcări artistice organizate, deşi printre prietenii sau cunoscuţii săi se numărau Francis Picabia, Tristan Tzara şi mulţi alţi dadaişti de la începutul anilor ’20, pe care i-a întâlnit la Paris. Cu siguranţă însă că a reuşit să-şi creeze propria mişcare artistică, iar moştenirea pe care ne-a lăsat-o trece dincolo de timp rămânând perpetuu în avangardă. Menirea artei sale, manifestul său artistic poate fi rezumat de următorul citat: „Nu căutaţi formule obscure sau mister în lucrările mele. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie pură. Uitaţi-vă la sculpturile mele până le vedeţi cu adevărat. Cei care sunt mai aproape de Dumnezeu le-au văzut deja”.