În vara anului 2016, am facut o excursie de grup în judeţul Argeş, unul dintre popasuri fiind la Muzeul etnografic din Mioveni, amenajat în interiorul culei Racoviţă de către fondatorul muzeului, prof.C.I. Năstase, care, pe 18 mai 2016, a implinit 101 ani! Ulterior, prin intermediul fiului său, prof. Constantin C. Năstase, am reuşit să obţin un interviu cu această imensă statuie vie. Surprizător, deşi a făcut ”suta”, interlocutorul meu este lucid şi coerent în exprimare, având o memorie de invidiat.

-Bună ziua, dle profesor, sau dle general – nici nu stiu cum să mă adresez. Aş dori să aflu cât mai multe despre secretul vieţii dvs, începând cu...Cotul Donului, acolo unde şi-a pierdut viaţa şi tatăl meu
- Şi într-un fel, şi în celălalt, tot eu răspund. Dar, până la Cotul Donului a fost cale lungă, aşa că aş dori să încep cu toamna anului 1937, când am recrutat, intrând astfel în evidenţa forţelor armate. Am terminat Şcoala Normală Carol I în iunie 1938, iar după o vară plină de peripeţii am primit ordinul de încorporare, astfel că, începând cu 10 noiembrie 1938, m-am prezentat la Regimentul 19 infanterie Caracal, din fostul judeţ Romanaţi. Ca infanterist, sub îndrumarea unor cadre militare de specialitate, am învăţat primele secrete tactice şi de specialitate, în primul rând am învăţat să fiu corect, disciplinat, punctual şi să-mi respect jurământul faţă de patrie şi poporul român. Comandantul plutonului I în care am fost repartizat, locotenentul Jercan, era un ofiţer foarte bine pregătit. Începuse zăngănitul armelor, nemţii deja erau în război cu Austria, comandantul nostru a făcut cu noi instrucţie la cataramă, atât ziua cât şi noaptea în ţinută de război până spre ziuă, iar când ne pregăteam să ne înapoiem la cazarmă, umpleam raniţele cu bolovani, mergeam pe jos cu cântec înainte marş şi ajungeam istoviţi.

-Chiar aşa, ce rost aveau acei bolovani pe care-i aveaţi în raniţă?
- Era, ca să zic aşa, o şcoală a vieţii. Cu bolovanii se pava curtea şcolii. Am învăţat cum se fac tranşeele şi ce scop au ele, cum se fac gropile individuale şi rolul lor, cum se amplasează mitraliera, puşca mitralieră, cum se trage cu pistolul, cum se lansează o grenadă şi alte elemente tactice care în război ne-au prins bine. Când se zvonea că în unitate vine în inspecţie un general, tot personalul şcolii zbârnâia, astfel ca totul să fie la în ordine. După inspecţie primeam nişte recompense. Atunci, generalul nu-şi aprindea ţigara de la soldat ca acum, existau regulamente şi reguli clare,care se şi respectau cu sfinţenie. La finalizarea şcolii militare şi după nişte probe de specialitate riguroase, am primit gradul de sublocotenent. Am rămas concentrat cu Regimentul şi ne-am deplasat cu Batalionul la Conacul Ciocardia, judeţul Brăila, unde am stat circa două luni, răspunzând de aprovizionarea cu alimente pentru popotă. De aici ne-am deplasat cu trenul în Basarabia, zona Cahul. Aici eram comandantul unui pluton de mitraliere antiaeriene. Odată cu Pactul Ribentrop-Molotov a trebuit să părăsim Basarabia. De la Fălciu unde am campat pentru circa o lună, ne-am deplasat pe valea Mureşului în zona Radna-Lipova-Odvoş-Şoimoş. În această zonă am rămas până la 23 iulie 1940, când am fost lăsat la vatră. Am fost numit învăţător la Negru Vodă, judeţul Constanţa iar la 8 martie 1941 am fost concentrat din nou, până la 7 aprilie 1941, apoi mi-am continuat activitatea de învăţător.

-Dar, se pare, că nu aţi zăbovit mult la catedră...
-Aşa este! În 22 iunie 1941, am fost iarăşi mobilizat. La 28 august 1941 am plecat pe zona de operaţiuni cu Compania a VI-a la Odesa. Aici au fost lupte crâncene, astfel încât câmpurile de operaţiune erau pline de ostaşi morţi. Ruşii au bombardat şi mitraliat din dispozitive amplasate în tren, asemenea lupte crâncene s-au dat şi la Dalnic. În luptele de la Odesa, Armata română a repurtat o victorie de răsunet asupra armatei sovietice, aceasta capitulând. Regimentul din care făceam parte şi eu cu plutonul a mai rămas în Odesa, predând oraşul altor unităţi române de ocupaţie. Pe 16 noiembrie 1941 am fost desconcentrat, plecând acasă, unde am găsit ordinul de numire ca învăţător şi director la Coşerniţa, judeţul Orhei, localitate aflată pe malul drept al Nistrului, unde mă deplasam cu... căruţa. Comuna era învecinată cu localitatea Vadul lui Vodă, o localitate frumoasă, cu mulţi români, harnici şi ospitalieri. Şcoala de aici era nouă, prevăzută cu locuinţă pentru director. Elevii erau silitori şi ascultători. Acolo am deschis o cantină unde mâncau masa de prânz 18 elevi sărmani. Alimentele le păstram în beciul Casei Popov, o casă mare cu etaj, cu beci spaţios şi răcoros, casă părăsită de stăpânii ei. La şcoală am deschis un punct sanitar necesar în caz de urgenţă pentru copii dar şi pentru săteni. Am intenţionat să deschid aici şi un mic muzeu, dar nu am reuşit... La această şcoală am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, învăţătoarea Elena Siminel, fiica preotului Pavel şi Sofia Siminel din Chişinău şi verişoară primară cu Liza, mama I.P.S. Antonie Plămădeală - Mitropolitul Ardealului şi Maramureşului. Activitatea ca învăţător la această şcoală am cunoscut o întrerupere - de la 1 mai 1942 şi până la 12 martie 1943, cât am fost concentrat şi participant la campania de la Cotul Donului.

-In sfârşit, aţi ajuns şi la...Cotul Donului...
- Da, deoarece frontul rusesc se apropiase de Basarabia. Pe data de 1 mai 1942 am fost iar concentrat, deplasându-ne spre zona Cotul Donului. În ziua plecării era mare agitaţie, atât în curtea unităţii militare, cât şi pe peronul gării Caracal. Lume multă adunată, femei cu copii în braţe, părinţi, bunici, cu toţii veniţi să-i petreacă pe soţii, copiii sau nepoţii lor spre un drum necunoscut, de unde nimeni nu ştia dacă se vor mai întoarce vreodată. Trenul, care ne aştepta în gară, era format din vagoane de persoane, dar şi pentru vite (cai), armament şi muniţie, adică de toate câte sunt necesare în război. Când am fost invitaţi să ne urcăm în vagoane, pe peron s-a dezlănţuit jalea: plânsete, ţipete, şiroaie de lacrimi... Era o despărţire cu multe necunoscute, plecam, dar nu ştiam dacă ne vom mai întoarce. Mă uitam şi eu în zare să văd pe cineva din familia mea. Pe cine să văd însă când fraţii mei - Ion, Nicolae şi Gheorghe - erau deja pe front, iar tata cu cine să-i lase acasă pe Sile şi Leana, care erau mici ? Gospodăria era mare, greu de întreţinut, aşa că nici nu aveam pretenţii să fie cineva pe peron. În schimb, aveam în dreptul inimii o iconiţă cu Sf. Gheorghe, care birue balaurul, sfânt care sunt sigur că m-a protejat în tot acest periplu, numit război.

- Se pare că, în anumite momente ale vieţii, Armata Domnului te poate apăra...
- Eu cred in Dumnezeu! Revin: trenul a mers pe ruta Caracal - Tighina - Krivoirog - Dnezpropetrovni - Stalino, acesta din urmă fiind un oraş industrial, unde ne-am cazat pentru o noapte. De aici ne-am deplasat pe jos, mâncând şi odihnindu-ne pe marginea şanţului. Deplasarea către zona de operaţiuni s-a făcut în marş forţat, cu pierderi mari în rândul cailor care tractau tehnica militară. Am ajuns în zonă, am ocupat poziţia pe cota 106, pe malul drept al Donului, pe malul stâng aflându-se trupele sovietice. Vântul sufla mai mereu cu putere aducând ploi reci şi furtuni de zăpadă, iar temperaturile coborau până spre minus 40 grade, încremenind totul în jurul său. Apărea o ceaţă formată din cristale mici de gheaţă albă, care ne produceau lacrimi ce îngheţau pe obraz, pe mustăţi sau pe bărbie. Această ceaţă reducea vizibilitatea la maximul 3-4 metri, fenomen care ţinea aviaţia noastră şi cea inamică la sol. În aceste condiţii, eram obligaţi să stăm în defensivă, mai ales că de câteva zile ploua continuu, o ploaie măruntă şi rece de te pătrundea până la oase, care trecea prin foaia de cort, mantaua se îmbiba cu apă, devenind grea şi scorţoasă, iar apa se scurgea în bocanci. Tranşeele deveniseră adevărate bălţi, apa trecând adesea dincolo de gleznă.

- Şi totuşi, în asemenea condiţii vitrege, nu aţi părăsit linia frontului...
-Stăteam ghemuiţi cu arma la picior, cârciţi în mocirla de pe fundul tranşeelor, apa zmârcâia în bocanci la fiecare mişcare a picioarelor. În aceste condiţii, moartea acţiona în fiecare ceas, în fiecare zi, fără intervenţia inamicului. Într-o zi de joi, la mijlocul lunii noiembrie a anului 1942, iscoadele noastre ne-au informat că ruşii se pregătesc pentru un mare atac în zona noastră din sectorul Kleţcaia, sector apărat de trupele române. Ningea uşor. Ni s-a comunicat că geniştii ruşi, îmbrăcaţi în costume albe de camuflaj, ridicaseră minele antitanc plasate în zonă de militarii români. În jurul orei 7,30 au fost auzite manevrele de armare a gurilor de foc a tunurilor şi mortierelor. Era clar că urma ofensiva armatei ruse. Nu după mult timp, trompetiştii ruşi au dat semnalul de atac. A fost iadul de pe pământ. Pământul a început să clocotească, gheaţa se transforma în mii de schije care, la rândul lor, loveau nemilos pe cei care erau în zonă, zgomotul era infernal şi putea fi auzit de la zeci de kilometri. După aproximativ a oră de bombardamente, care din fericire pentru noi nu şi-au atins ţinta datorită condiţiilor meteo, ruşii neputând regla cu precizie tirul tunurilor şi al mortierelor, a avut loc înaintarea diviziilor de puşcaşi, însă fără sprijinul tancurilor T34. Tirul tunurilor şi al mortierelor ruse a fost reglat pe linia a doua de apărare a armatei române. Infanteria română, prost echipată şi zguduită de bombardamentele nimicitoare, s-a ridicat din tranşee şi a ripostat cu mare curaj, astfel că atacul ruşilor a fost respins. Când ruşii trăgeau cu katiuşa, noi ştiam, întrucât ei îşi retrăgeau trupele de pe poziţiile ocupate, astfel încât să iasă din zona de atac. Plutonul pe care-l conduceam era dotat şi cu un tun antitanc Bofors. Când mergeam prin tranşee, treceam pe sub ţeava tunului antitanc. Asupra noastră se trăgea şi cu katiuşa, iar aviaţia inamică ne bombarda. Au urmat şi alte atacuri ale infanteriei ruse, dar şi acestea au fost respinse cu mare curaj de soldaţii români. Însă ruşii, la următoarele atacuri, au sprijinit infanteria cu formaţiile de tancuri. Cu toate pierderile suferite de ei - în oameni şi tehnică militară - inclusiv tancurile ruseşti scoase din luptă de tunul Bofors, pe care-l deţinea plutonul nostru, tun deservit de sergentul Popescu Ştefan..,

- Pe acest sergent nu-l chema, cumva, Popescu Vasile, tatăl meu?
- Nu, îmi pare rău! Din păcate, câteva grupuri de tancuri ruse au reuşit să străpungă linia de apărare română. Noi formaţii de tancuri şi cavaleria rusă au atacat din nou Corpul 4 de armată română din sectorul Kleţkaia, nelăsându-ne să ne regrupăm, astfel încât au reuşit să zdrobească apărarea din sectorul român, încercuindu-ne. Datorită condiţiilor meteo total nefavorabile, ceaţă îngheţată deasă, aviaţia germană nu a putut să se ridice de la sol şi să ne sprijine. Din cauza pierderilor mari, frontul român nu a mai putut rezista şi păstra poziţia cucerită anterior cu mari sacrificii şi, din acest moment cu greu am reuşit să ieşim din încercuire, urmînd acum dezastrul retragerii prin stepele Donului. Mai târziu am aflat că generalii ruşi desfăşuraseră în zona sectoarelor noastre 3500 tunuri, obuziere grele, catuşe, toate pentru a deschide calea unui număr de 12 divizii de infanterie, trei corpuri de tancuri T34 şi a două corpuri de infanterie.

-Faptul că sunteţi în viaţă înseamnă că aţi reuşit până la urmă să ieşiţi din această încercuire...
- Cu greu, dar am reuşit să ies din încercuire, împreună cu ordonanţa mea, retragere spre patrie care a avut loc spre sfârşitul lunii ianuarie 1943. Nu după mult timp am mai recuperat şase ostaşi, cinci soldaţi şi un sergent, cu care am pornit spre ţară, pe drumul pribegiei, prin stepele ruseşti. Gerul era pătrunzător, asociat cu-n vânt care sufla cu putere şi atât de sălbatic, specific stepele ruseşti, aducând furtuni de zăpadă şi-un ger de crăpau pietrele. Să te retragi în plină noapte, pe un ger cumplit care încremenea totul în jurul său şi cu inamicul în spate, nu este o glumă. Istoviţi de drum mergeam mai departe zi şi noapte fără de răgaz, oboseala mă făcea să aţipesc în mers ca într-o fracţiune de secundă să mă visez acasă între ai mei, lângă sobă, în pat sau la masă şi tresărind în aceaşi secundă îmi pierd echilibrul, cad în genunchi şi mă trezesc în bezna nopţii în vuietul vântului, departe de ţara mea, departe de satul meu, departe de casa părintească. Ochii lăcrimau, lacrimile îngheţau pe obraz, vântul ne biciuia fără milă. Picioarele atârnau grele ca plumbul, amorţeau, nu le mai simţeam. Cu ţurţurii de gheaţă pe obraz, pe bărbie şi mustăţi ne deplasăm mai departe. -Patria vă chema să reveniţi acasă, dar pe drumurile astea străine cum aţi rezistat?

-Ne-am amăgeam foamea cu orzul găsit la un colhoz părăsit de curînd, iar setea ne-o astâmpăram mâncând zăpadă. În drumul nostru spre patrie am dat peste o tabără militară la Crasnâi Luci, care făcea parte tot din divizia noastră, unde am întâlnit pe consăteanul meu Costache Ion (Nelu) care făcea parte dintr-un regiment de artilerie. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am povestit fiecare întâmplările. Să te întâlneşti cu un consătean în timp de război este ca şi cum, te-ai întâlni cu fratele tău. Ne continuăm drumul.

- O întâmplare...întâmplătoare, continuaţi vă rog?
-În pribegia noastră spre patrie am intrat într-un zăvoi întunecat, acolo vântul şi gerul de crăpau petrele a fost mai blând cu noi, care stăteam fiecare pe unde puteam, căci oboseala, foamea şi setea ne copleşeau. La un moment dat, prin luminişul din zăvoi am zărit un grup de militari. Inimile noastre s-au făcut cât un purice. Atât ne-a fost, considerând că ar fi un grup de sovietici. Însă, pe măsură ce se apropiau, se distingea clar că era tot un grup de ostaşi români din divizia XI. Ajunşi la noi, ne-am salutat, ne îmbrăţişat şi ne-am povestit situaţia în care ne găseam. Locotenentul de la un regiment de la Vâlcea, lansat ideea „ Să dăm jos tresele”, pe motiv că „ ruşii omoară ofiţerii”, aluzie la pădurea Katin – Polonia, unde ruşii au omorât 25000 de ofiţeri polonezi. Ca la o comandă, ne-am tăiat cu lama de bărbierit tresele, mai întâi de la mantale, unul la celălalt. O tresărire m-a cuprins, şi-n sinea mea mi-am zis: De ce eu singur să mă degradez şi să uit consemnul şi jurământul de ofiţer ?, primul lucru învăţat la şcoala de ofiţeri din Ploieşti ?! Nu ! Nu ! Nu se poate ! La veston nu mi le mai tai. Ulterior, am vrut să pun tresele tăiate la loc, dar nu am avut nici ac, nici aţă, doar nişte bolduri cu ajutorul cărora am pus tresele la loc: sunt ofiţer şi de-o fi să mor, să mor ofiţer şi nu ca un laş !

Grupul meu, format dintr-un sergent, cinci ostaşi şi ordonanţa mea, Ionescu Gheorghe, mergea prudent mai departe spre ţară. O bubuitură de obuz a spart însă liniştea, dar ne-am continuat drumul pribegiei. După câteva zile am intrat într-un sat din Ucraina. Am bătut la uşa unei gospodării ca să ne deschidă uşa. O femeie ne-a privit neîncrezătoare, dar în cele din urmă ne-a pofteşte în casă, în care mai erau două femei şi un bătrân (tineretul era concentrat pe front). Femeia ne-a servit cu câte o cană de lapte dulce. Căldura din casă ne-a îmbiat la somn. Frânţi de oboseală şi toropiţi de căldură ne-am trântit cu toţii pe rogojina aşternută pe jos şi am adormit buştean. N-au trecut mai mult de 30 minute şi ne-am trezit cu gazda speriată strigând :„sculaţi-vă şi plecaţi cât mai repede că vine armata sovietică peste noi” . Atacul furibund al sovieticilor străpunseseră linia de apărare şi intraseră în sat cu trupe motorizate. Surprinşi, am sărit ca arşi. În grabă ne-am echipat şi am părăsit casa, nu înainte de a-i mulţumi gazdei pentru ospitalitate, care ne-a condus pe o potecă lăturalnică, pentru a nu ne întâlni cu trupele sovietice. Afară începuse să ningă cu fulgi mari, vântul ne bătea în faţă, iar în depărtare se auzeau focuri de armă. Ne-am continuat drumul, am trecut Nistrul pe la Tighina, unde am îngenunchiat, am sărutat pământul strămoşesc şi am zis rugăciunea Tatăl nostru: „ Astăzi m-am născut a doua oară, mulţumesc lui Dumnezeu că am scăpat cu viaţă din iadul de pe pământ ”. Eram numai piele şi os, plini de păduchi şi murdar. Ne-am îmbarcat într-un tren militar cu care am ajuns la Regimentul 19 infanterie Caracal. Aici a urmat un control medical amănunţit, în urma căruia am fost găsit grav bolnav la plămâni şi internat la Spitalul Militar Craiova. După o perioadă lungă de spitalizare, Regimentul a hotărât să mă lase la vatră pentru recuperare.

După terminarea războiului, a urmat regimul comunist, în care cei care au luptat pe front, veteranii de război nu prea au fost băgaţi în seamă. După decembrie 1989, Parlamentul României a reconsiderat meritele veteranilor de război, astfel încât a apărut Legea44/1994, prin care veteranii de război au primit şi anumite drepturi care de-a lungul anilor au fost ciuntite continuu, cu toate că veteranii de război sunt din ce în ce mai puţini.

După Campania de la Cotul Donului am fost avansat la gradul de locotenent, apoi la gradele de locotenent major, căpitan, maior, locotenent colonel şi colonel – în 2008. În data de 17.12.2015, prin Decret Prezidenţial nr.1026, pentru merite deosebite, am fost avansat la gradul de general de brigadă cu o stea (în retragere).

– În încheire, vă rog să răspundeţi la o ultimă Întrebare: Ce însemnă să fi militar?
-A fi militar este o onoare cu care orice bărbat trebuie să se mândrească. Ce este mai înălţător decât să-ţi iubeşti Ţară şi să o aperi cu preţul vieţii. Toată viaţa acest sentiment a fost viu şi aşa va rămânea în conştiinţa mea.