Acesta a câştigat cerul ca patrie prin ostenelile sale sihăstreşti. Mai întâi s-a dus la o mănăstire unde s-a făcut monah. Apoi s-a suit în vârful unui munte şi acolo, făcându-şi o mică îngrăditură de pietre, se nevoia fără acoperământ şi umbrire. Avea o haină de piele, iar hrana lui era năut, bob înmuiat şi uneori câteva smochine uscate. Atât de tare s-a nevoit de la început până la sfârşit şi după ce a ajuns la adânci bătrâneţi şi i-au căzut aproape toţi dinţii, nu şi-a schimbat nici hrana, nici locuinţa.
Vitejeşte suferea suflările vânturilor potrivnice, având faţa zbârcită şi carnea trupului uscată, încât nici brâul nu putea sta pe mijlocul lui. Fiindcă veneau mulţi la el şi-i tulburau liniştea, s-a dus la o sihăstrie ce era aproape şi făcându-şi o îngrăditură, în unghiul zidului, îşi ducea traiul după obişnuita sa nevoinţă. Se mai spune despre el că toate cele şapte săptămâni ale marelui Post mânca numai cincisprezece smochine uscate, deşi era chinuit de boală.
Cu asemenea osteneli a vieţuit peste nouăzeci de ani şi apoi s-a mutat către Domnul, numărându-se în rândul Sfinţilor care se roagă pentru noi.
