În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Pimen cel Mare.

Sfântul Pimen era de origine din Egipt. La vârsta de cincisprezece ani se duse să-i regăsească pe cei şase fraţi ai săi, asceţi în pustiul Sketis (adică "al Schitului"): Avva Anuv era cel mai mare (cf. 6 iunie) iar Paisie cel mai mic (izvoarele nu ne permit să spunem cu siguranţă că acest Paisie e sfântul prăznuit la 19 iunie). Pe când era încă tânăr, Pimen se duse să îl cerceteze pe un bătrân (avvă, stareţ) despre trei gânduri, dar în timpul discuţiei uită de unul din ele. Întors la el în chilie şi amintindu-şi-l, plecă pe dată, parcurgând lungul drum ce îl separă de bătrân pentru a-i spune gândul său. Admirându-i grijă de a-şi păstra sufletul curat în faţa lui Dumnezeu, Bătrânul îi prezise: "Pimen, numele tău va fi rostit în tot Egiptul iar tu vei deveni cu adevărat 'pastor' [Pimen în greceşte înseamnă 'pastor'] al unei turme mari". Când centrul monastic de la Sketis a fost devastat de către barbarii mazici (407), cei şapte fraţi au reuşit să scape masacrului şi, luând-o pe drumul exploatărilor de nitriu din zonă, se instalară la Terenuthis, în partea superioară a Egiptului, pe malurile Nilului. Pimen deveni aici foarte renumit încât oamenii pioşi îi părăseau pe bătrânii la care se duceau să ceară sfaturi, pentru a veni la el. Când venea cineva la Avva Anuv, el îl trimitea la Pimen, recunoscând că primise harul învăţării celorlalţi, dar Pimen nu lua niciodată cuvântul în prezenta fratelui său mai mare şi refuza să vorbească după un alt bătrân, chiar dacă îi întrecea pe toţi.

Aflând unde se retrăseseră cei şapte fraţi, mama lor încercă să îi întâlnească dar ei refuzară, de aceea se duse în faţa bisericii şi aştepta ca asceţii să vină acolo pentru adunarea lor de fiecare săptămână, sâmbăta (când privegheau împreună până duminică). Văzând-o, fiii ei îşi întoarseră faţa imediat. Ea alergă după ei şi, găsind uşa încuiată, plângea gemând. Pimen îi zise atunci din interior: "Voieşti să ne vezi aici sau pe lumea cealaltă?". Ea îi răspunse: "Dar nu sunt eu mama voastră? Nu eu v-am crescut la sân? Acum când părul mi-a albit, nu pot deci să vă văd?". El reluă: "Dacă tu îţi stăpâneşti dorinţa de a ne vedea pe lumea aceasta, ai să ne vezi veşnic în lumea cealaltă". Şi mama cea evlavioasă plecă atunci plină de bucurie, zicând: "Dacă vă văd cu siguranţă acolo, atunci nu mai doresc să vă văd aici pe pământ".

În primii ani Pimen postea mult, petrecând adesea două sau trei zile la rând fără să mănânce şi îşi supunea trupul la un regim de mare austeritate. Dar cu timpul, câştigă o mare experienţă în ştiinţa spirituală şi, devenit medic, călăuză şi luminător pentru locuitorii pustiului, el învăţa să mănânce moderat în fiecare zi pentru a nu cădea nici în mândrie nici în lăcomie şi să urmeze astfel calea împărătească cea uşoară şi fără griji. Când într-o zi un frate îl surprinse spălându-se pe picioare şi a fost smintit, el îi răspunse: "Noi nu am învăţat să ne ucidem trupul, ci patimile". El mai spunea adesea: "Tot ceea ce depăşeşte măsura, de la diavolul vine".

Cumpătat în asceză, era totuşi foarte strict în ceea ce privea relaţiile cu oamenii şi îşi considera chilia ca mormânt al său, în care călugărul, ca un mort, trebuie să rămână străin oricărei legături cu cele pământeşti. Într-o zi, guvernatorul ţinutului, dorind să îl vadă, îl arestă pe băiatul surorii sale, pentru ca Bătrânul să vină să mijlocească în favoarea lui. Dar Pimen rămase insensibil implorărilor surorii sale, spunând: "Pimen nu a născut copil". Şi trimise vorbă guvernatorului să fie judecat după lege dacă făcuse vreo greşeală. Desigur, Bătrânul nu a acţionat ca un fără-de-inimă, ci cu înţelepciunea şi discernământul său a înţeles că guvernatorul se va lăsa păgubaş.

Când un vizitator voia să discute cu el despre lucruri înalte, Bătrânul rămânea tăcut; dar dacă era întrebat despre patimi şi despre modul de a vindeca sufletul, atunci răspundea cu bucurie. Dădea interlocutorilor săi răspunsuri în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de posibilităţile lor, pentru a-i încuraja să progreseze în virtute. Înainte de toate el îi sfătuia să nu lase loc gândurilor pătimaşe complăcându-se în ele sau încercând să le răspundă; şi asigură că ele vor dispărea astfel de la sine: "Noi nu le putem împiedica să vină să ne tulbure, dar e în puterea noastră să le rezistăm". El învăţa că a se arunca în pe sine faţa lui Dumnezeu, a nu se măsura pe sine şi a lăsa în urma sa toată voia proprie sunt instrumentele curăţirii sufletului; dar mai ales prin osândirea de sine şi prin trezvie sufletul va putea să se zidească şi să progreseze spre desăvârşire. Când fu întrebat într-o zi dacă se cuvenea să fie atenţionaţi fraţii ce erau văzuţi în vreo greşeală, Pimen răspunse: "În chiar clipa în care noi acoperim greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o acoperă pe a noastră, iar când noi scoatem la iveală greşeala fratelui nostru, Dumnezeu o vădeşte pe a noastră". Iar când vedea câte un frate adormind la biserică, departe de a-l mustra, Bătrânul Sfânt prefera să îi ia capul şi să îl pună în poala sa, lăsându-l să se odihnească. Cât despre trezvia proprie, veghea la ea cu stricteţe în orice clipă, ştiind că începutul tuturor viciilor este împrăştierea; iar când trebuia să iasă din chilia sa, se aşeza mai înainte câte o oră, punând rânduială în gândurile sale.

El mai spunea că "omul are nevoie de smerenie că de suflarea ce iese din nările sale" şi că prin osândirea de sine, care ne face să îl considerăm pe fratele nostru mai sus decât noi, putem ajunge la aceasta smerenie care ne aduce odihna în orice împrejurare. El însuşi adusese la o asemenea măsură dispreţuirea de sine încât mărturisea cu sinceritate: "În locul în care Satan e aruncat, eu mă arunc şi mă aşez sub fiinţele iraţionale, căci ele sunt ireproşabile". Când era întrebat cum de era posibil să se considere mai prejos de orice fiinţă creată de Dumnezeu şi chiar de un ucigaş, Bătrânul răspundea: "El nu a făcut decât greşeala aceasta, eu însă păcătuiesc în fiecare zi".

Văzând într-o zi pe o femeie jelindu-se pe mormântul soţului şi al fiului său, Avva Pimen spuse fratelui său Anuv că nu poate deveni călugăr cel care nu a atins încă o asemenea măsură în plângere sufletului şi o mortificare neîncetată a trupului. Altă dată căzu în extaz în faţa unuia din cei apropiaţi lui, care îl întrebă apoi unde fusese dus. El răspunse: "Gândul meu era acolo unde se găsea Sfânta Maică a Domnului, care plângea pe Crucea Mântuitorului şi aş vrea în toată vremea să plâng şi eu astfel".

Într-o zi vizitatori cunoscuţi veniră din Siria pentru a-i pune întrebări despre curăţia sufletului, dar Bătrânul nu ştia greceşte şi nu aveau interpret. Remarcând jena musafirilor săi, Pimen începu dintr-odată să vorbească greceşte şi le spuse: "Firea apei este moale, cea e pietrei este dură; dar un burduf din piele agăţat deasupra unei pietre şi care lasă apa să curgă picătură cu picătură, pătrunde piatra. Aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este blând iar inima noastră e dură, dar omul care îl aude adesea îşi deschide inima către frica de Dumnezeu".

După ce a strălucit mulţi ani ca un luceafăr în pustiu, învăţând prin propria experienţă şi făcându-se un model viu al tuturor virtuţilor, Avva Pimen a adormit în pace, la câtva timp după Sfântul Arsenie cel Mare (după 449), dar fără să fi revăzut pustiul Schitului.
Cu peste 200 de apoftegme, admirabile prin profunzimea şi înţelepciunea lor, Sfântul Pimen ocupă locul de frunte în diferitele colecţii de Apoftegme ale Părinţilor din Pustiu. Cum el reluă adesea cele spuse de Părinţii de mai înainte, se estimează că Sfântului Pimen sau celor ucenicilor lui apropiaţi li se datorează primele culegeri de Apoftegme.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Eutalia.

Această sfânta era din Sicilia, având mama elină, cu curgeri de sânge, care şi ea se numea Eutalia, pe care au tămăduit-o Sfinţii Mucenici Alfion, Filadelf şi Chiprin; căci s-au arătat aceşti trei sfinţi mucenici în somn Eutaliei şi i-au zis: "De crezi în Hristos şi de te vei boteza, cu adevărat te vei vindeca şi te vei mântui; iar de nu crezi, fugi departe de la noi". Iar Eutalia deşteptându-se, s-a plecat cuvintelor Sfinţilor Mucenici. Pentru aceasta crezând s-a botezat cu Eutalia fiica sa cea de un nume; avea însa şi un fecior anume Sermilian, care a prins-o să o sugrume, pentru că crezuse în Hristos. Iar slujnica ei a scăpat-o din mâinile lui. Pentru aceasta Eutalia fiica ei a mustrat foarte pe vrăjmaşul acela, fratele ei, căci a vrut să omoare pe mamă-sa; dar el zise: "Au doară şi tu eşti creştină?" Iar sfânta a zis: "Adevărat şi cu osârdie doresc a muri pentru Hristos". Deci necuratul acela dezbrăcând-o a bătut-o cumplit, apoi a dat-o uneia din slugi ca să o ruşineze; iar ea făcând rugăciune a orbit sluga. Atunci fratele ei văzând un lucru ca acesta, i-a tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru şi Mărturisitorului Liverie (Liberiu), papa Romei.

Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Constantie (337-361), şi a fost într-ajutor marelui Atanasie şi lui Pavel Mărturisitorul ca să-şi ia scaunele lor. Drept aceea împăratul Constantie, după moartea fratelui său a trimis de l-a adus de la Roma, şi încercând a-l pleca ca să se ferească de împărtăşire cu Atanasie, şi ca să fie la un gând pentru caterisirea lui. Dar neputând a-l pleca, l-a izgonit în Tracia. După aceea mergând împăratul la Roma şi fiind silit de mulţi, a poruncit să-şi ia fericitul Liverie iarăşi scaunul, la care şi mergând a răposat în Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Osie, episcopul Cordovei (Cordoba, Spania).

Fericitul acesta, strălucind mai înainte în sihăstrie şi fiind împodobit cu tot felul de fapte bune, a fost făcut episcop al scaunului Cordobei din Spania. Apoi având râvna pentru credinţa ortodoxă, a mers şi la marele şi întâiul Sobor, de la Niceea, mustrând şi lepădând tulburarea cea arieneasca. Acesta a strâns şi Soborul ce s-a făcut la Sardica şi exarh a fost, între cei ce se adunaseră atunci acolo, pentru că nu iscălise caterisirea împotriva marelui Atanasie şi a altor mulţi episcopi goniţi din scaunele lor de către Constantie, sau mai bine, pentru că nu era la o unire cu raul eres al lui Arie, a fost izgonit, şi suferind multe scârbe şi patimi, a luat sfârşitul într-acel surghiun.

Tot în această zi, pomenirea botezului famenului etiopian, de către Sfântul Filip.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Antusa cea nouă, care cu sac de păr fiind îmbrăcată şi cu piatra legată de grumaji şi în puţ aruncată, s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Fanurie.

FanurieIn timpul lucrărilor pentru scoaterea la iveală a zidurilor fortăreţei din Rodos (Rhodos), muncitorii au descoperit ruinele unei frumoase biserici de altădată, sub dalele căreia au găsit numeroase icoane. Printre ele, singura care era intactă era o icoană reprezentând un tânăr militar, care ţinea în mâna sa dreaptă o cruce, deasupra căreia se găsea o lumânare aprinsă, iar de jur-împrejurul icoanei erau reprezentate doisprezece scene ale muceniciei sale. Episcopul locului, Nil (1355-1369), a putut descifra inscripţia: "Sfântul Phanourios" (Fanurie), nume care nu se găsea în vechiile martirologii şi sinaxare. Cum guvernatorul insulei refuza să-i acorde permisiunea de a restaura biserica, piosul Episcop s-a dus la Constantinopol, obţinând de la împărat dreptul de a o face. De atunci, Sfântul Fanurie a săvârşit multe minuni, îndeosebi pentru găsirea obiectelor şi animalelor dispărute.

După o tradiţie populara răspândită în Creta, mama sfântului ar fi fost o mare păcătoasă şi, în ciuda tuturor eforturilor sale, sfântul nu a reuşit să o convertească. El nu a încetat totuşi nici o clipă să se roage pentru mântuirea ei; iar când păgânii au venit să-l ucidă cu pietre, sfântul ar fi exclamat: "Pentru aceste osteneli, Doamne, ajută-le tuturor celor care se vor ruga pentru mântuirea mamei lui Fanurie". De aceea, până astăzi când credincioşii din Creta pierd vreun obiect, ei au obiceiul să facă prăjituri pe care le dau celor săraci pentru iertarea mamei sfântului Fanurie.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.