În cetatea Iconiei, trăia o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita, care se trăgea din seminţia împăraţilor vechi ai Romei, fiind cu credinţă creştină. Ea şi-a luminat pruncul, cu Sfântul Botez şi l-a numit Chiric. Din pricina prigonirii creştinilor, s-a gândit să fugă, deci şi-a lăsat toate averile sale, şi frumuseţea lumii acesteia, pentru dragostea Lui Hristos, luându-şi pe fiul său Chiric, prunc de trei ani şi două slugi credincioase.
A mers în Seleucia, ca o străină săracă, tăinuindu-şi neamul său. Fiind şi aici aceeaşi prigoană şi aducându-şi aminte de ceea ce se scrie „Fugiţi de mânie”, s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei şi petrecea acolo tot între cei săraci. Aflându-se despre credinţa ei, a fost prinsă şi judecată înaintea poporului. Având în braţe pruncul, răspundea dregătorului cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se pe sine creştină şi spunând că patria ei este cea cerească.
Mâniindu-se, dregătorul i-a luat pruncul şi a bătut-o fără cruţare. Privind spre mama sa, pruncul striga: „Creştin sunt, lasă-mă la mama mea”, fapt ce l-a umplut de mânie pe dregător şi l-a aruncat pe trepte, dându-şi sufletul său fără de prihană, în mâinile Lui Dumnezeu. Aşa s-a încununat cu mucenicie, Sfântul prunc Chiric.
Pentru răbdarea cu care suporta moartea pruncului, chinurile cu pieptenele de fier, smoala fiartă peste răni şi pentru mărirea ei de suflet, Muceniţa a fost osândită la tăierea cu sabia.
Pătimirea lor a fost scrisă, spre pomenirea Sfinţilor Mucenici, spre folosul creştinilor şi spre slava Lui Dumnezeu.
