Joi, 2 iulie 2020 - 1:32:23
Echipa Ştiri Actuale
Români din toate țările, uniți-vă!

Cabinet stomatologic Ploiesti, Dentist Ploiesti - Stomatologie

Arhimandritul Cleopa Ilie, despre Ieroschimonahul Paisie Olaru


27 mai 2012

cleopaÎl cunosc pe Părintele Paisie din anul 1924, când păşteam oile cu fraţii aproape de schitul Cozancea - Botoşani. Dumnezeu să-l odihnească în Rai. El ne-a fost povăţuitor duhovnicesc la toată familia noastră.

A venit la mănăstire în anul 1921, după ce s-a întors de pe frontul din Ungaria. Când era în război s-a rugat lui Dumnezeu zicând: " Doamne, dacă mă scapi cu viaţa de pe front, călugăr mă fac!" şi l-a scăpat Dumnezeu cu viaţa. Statul le-a dat celor ce au luptat în război câte 5 hectare de teren. Părintele Paisie a împărţit pământul la ceilalţi patru fraţi mai mari decât el, căci au fost cinci fraţi, şi s-a dus la schitul Cozancea. Aici era viaţa de sine.

La început a făcut trei ani ascultare la bucătărie, căci era foarte smerit, tăcut şi ascultător. Apoi a fost paraclisier multă vreme la biserică şi a avut duhovnic pe un părinte blând şi iscusit, ieromonahul Calinic Susu care l-a deprins cu nevoinţa călugăreasca.

La Cozancea, Părintele Paisie avea o chilie cu câteva încăperi. Călugării îl iubeau mult pentru că pe toţi cei bolnavi şi bătrâni îi slujea cu toată dragostea, îi cercetă la chilie, le ducea de mâncare, aducea preotul să-i împărtăşească, şi stătea lângă ei în ceasul morţii. Apoi îi însoţea până la cimitir şi le tămâia mormantui 40 de zile, după rânduiala.

În Cozancea era un ieromonah pe care îl chema Gavril Apetri. Era duhovnic bun şi citea molitfele Sfântului Vasile cel Mare. Venea lume multă la citit şi nu mai încăpea în chilia lui. Atunci a venit la Părintele Paisie şi i-a zis: " Părinte Paisie, dă-mi şi mie o chilie, că am oameni mulţi şi nu am unde îi primi ". După ce i-a dat o chilie, nu a trecut mult şi iar i-a zis: " Părinte Paisie, mai dă-mi o chilie, că nu-mi ajunge una ". Şi i-a dat-o şi pe a doua. Mai târziu iarăşi i-a zis: " Părinte Paisie, dă-mi şi cealaltă chilie, că sfinţia ta stai în paravan!" La un timp îi zice: " Părinte Paisie, ştii ce? Dă-mi şi paravanul că sfinţia ta îţi găseşti să stai undeva, că am lume la citit şi dormit şi nu am unde-i culca!" Iar Părintele Paisie, fiind milostiv şi liniştit, i-a dat toată chilia, iar el se culca într-o magazie de lemne, numai să împace pe fiecare. După o vreme, părintele Gavril Apetri s-a îmbolnăvit şi l-a îngrijit până la moarte tot părintele Paisie, căci era plin de pace şi de dragoste pentru Hristos.

Prin anul 1935 trăia în schitul Cozancea un călugăr numit Ilarion Bolovan, care ducea cărţi bisericeşti cu căruciorul prin sate şi le dădea pe la biserici. Mai târziu şi el s-a îmbolnăvit şi l-a îngrijit până la moarte Părintele Paisie. Îi zicea bătrânul: " Părinte Paisie, sfinţia ta eşti tată şi mama mea!".

Odată, pe când Părintele Paisie se ruga într-o mică poieniţa din marginea pădurii, la câteva sute de metri de mănăstire, a auzit un cor ceresc care cânta foarte frumos cântări bisericeşti. Era un semn că acolo trebuie să facă o mică biserica. A pus o cruce mare de stejar în locul acela, apoi s-a dus la mitropolitul Moldovei şi a luat binecuvântare să facă acolo un mic paraclis de lemn, cu hramul Sfântul Mucenic Mina. După ce l-a făcut, l-a lipit, a pus în el icoane, a construit alături o casă cu câteva chihi şi se nevoia acolo. În acea chilie a stat vreo nouă ani. Ziua făcea ascultare la biserică, la grădina, la vie iar seara se linstea cu câţiva ucenici la paraclisul din poiană.

La început a avut ucenic de chilie pe fratele meu Gheorghe. Era foarte nevoitor. Dar într-o seară a lăsat un bilet pe masă, pe care scria: " Părinte Paisie, iartă-mă că mă duc pentru cinci zile să mă pocăiesc în pădure! ". Şi-a luat ceaslovul şi câteva lumânări, şi s-a aşezat la rugăciune într-o groapă din pădure. Pe la miezul nopţii, când se ruga şi citea la psaltire cu lumânarea aprinsă, a venit vrăjmaşul la el în chip de arap negru uriaş şi i-a zis cu glas înfricoşător: " Ce faci aici? Nu ştii că ai venit fără blagoslovenie? Cuprins de mare frică, fratele Gheorghe a luat Ceaslovul şi a fugit la chilie. Apoi bătând în geam a zis:

paisie- Binecuvântează, Părinte Paisie, şi mă iartă pe mine păcătosul!

- Dar cine eşti, frate?

- Sunt fratele Gheorghe păcătosul!

- Fratele Gheorghe este plecat în pădure să se pocăiască...

- Iartă-mă, Părinte Paisie că am plecat fără blagoslovenie!...

A mai avut un ucenic bun, pe monahul Ghenadie Flamanzanu, fost multă vreme cioban. Era necăsătorit, purta barbă şi avea o viaţă foarte curată. Părintele Paisie, când l-a văzut că vine la Cozancea iarnă, desculţ şi se roagă aşa de mult cu metanii şi cu lacrimi, l-a luat ucenic la chilia lui din poiană. Toată ziua şi noaptea se ruga bătrânul şi făcea mii de metanii, iar când se închină la icoana Maicii Domnului curgeau multe lacrimi din ochii lui. Apoi s-a îmbolnăvit şi l-a îngrijit Părintele Paisie până s-a dus la Domnul.

Mai târziu s-a îmbolnăvit la Cozancea şi ierodiaconul Nicon Draguleanul, care cânta foarte frumos şi avea viaţă deosebită. Şi pe el l-a îngrijit părintele cu multă dragoste. Seara, înainte de a muri, l-a vizitat Părintele Paisie, iar ierodiaconul Nicon i-a zis: " Părinte Paisie, să vii dimineaţă la ora 8 la mine să cântăm împreună Aliluia! ". Când s-a dus dimineaţa, i-a spus: " De acum mă duc la Domnul să cânt împreună cu îngerii Aliluia! ". şi şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Îmi aduc aminte că împreună cu Părintele Paisie am făcut un legământ aandoi. Era în primăvara anului 1935. Eu venisem din armată într-o permisie pe acasă. Apoi am trecut şi pe la Părintele Paisie la schitul Cozancea. La întoarcere m-a petrect părintele până într-o poiană din marginea pădurii. Era o zi de primăvară cu soare, cântau cucii şi câmpul era înflorit.

- Frate Costică - m-a întrebat Părintele Paisie - nu ai vrea să vii la Cozancea, după ce te liberezi de armată?

- Nu, prea Cuvioase părinte - i-am răspuns. Eu aş vrea să rămân la Sihăstria. Acolo m-am dus de la început, acolo au murit fraţii mei Vasile şi Gherasim, acolo este munte şi-i mai multă linişte...

- Atunci, hai să facem un legământ - a spus părintele. Şi după ce am făcut amândoi trei închinăciuni, am stat în genunchi, iar Părintele Paisie a spus această rugăciune: " Doamne dacă este voia Ta, vreau, dacă moare fratele acesta înaintea mea, să fiu eu la capul lui; iar dacă mor eu, să fie el la capul meu...!

- Amin! Apoi sărutându-i mâna, am luat blagoslovenie şi aşa ne-am despărţit. Părintele s-a întors înapoi, iar eu m-am dus la Sihăstria şi apoi la regiment.

Mi-aduc aminte că tot cu sfatul Părintelui Paisie am primit să fiu stareţ la Mănăstirea Sihăstria. Şi iată cum a fost: Era în vara anului 1942. Mănăstirea noastră era arsă după incendiul din 1940, o mare parte din părinţi s-au dus la Mănăstirea Neamţ, că aici nu mai erau chilii, iar stareţul nostru Ioanichie Moroi era bătrân şi bolnav în pat şi nu mai putea conduce mănăstirea.

Atunci părinţii din consiliu au luat aprobare de la Mănăstirea Neamţ să aleagă alt stareţ. Stareţul nostru, Ioanichie, le-a zis: " Puneţi egumen în locul meu pe Cleopa de la oi, că este băiat bun şi ascultător!". Ei însă nu mi-au spus nimic. Într-o zi, pe când eu tundeam oile pe muntele Tăciunele, am văzut că vin la mine toţi părinţii din consiliu, în frunte cu duhovnicii Casian Cojoc şi Calistrat Bobu. Unul dintre părinţi mi-a zis: " Părinte Cleopa, a venit vremea ca pe timpul lui David, să laşi oile cele necuvântătoare şi să păstoreşti pe cele cuvântătoare! Iată, mănăstirea este arsă, stareţul nostru este orb şi bolnav, călugării se risipesc... Vină şi ajuta la refacerea mănăstirii. Te vrem toţi, te cheamă şi părintele stareţ Ioanichie, care ne-a crescut pe toţi că el nu mai poate... "

Eu, văzând că nu este altă scăpare, le-am zis: Mă rog Părinţilor, mai lăsaţi-mă să mă rog lui Dumnezeu şi să mă gândesc o lună de zile, că sunt tânăr şi nu ştiu ce să fac. Părinţii m-au lăsat o lună de zile să mă mai gândesc. Dar eu îndată am scris lui Părintele Paisie de la Cozancea, bunul meu sfetnic din tinereţe, şi l-am întrebat:

Ce să fac, Părinte Paisie, că sunt la o mare şi grea încercare în viaţă? Să primesc stăreţia Sihăstriei, sau să rămân în continuare la oi? După vreo zece zile îmi scrie Părintele Paisie aceste cuvinte pe care nu le uit toată viaţa:

- Dragul tatei, de la mine păcătosul să fii că cum n-ai da şi că cum n-ai lua! Nu te bucură când te-or pune stareţ şi nu te supără când te-or scoate din stăreţie! Atunci eu, lăsând oile, mi-am luat cojocul, am coborât în mănăstire şi am fost numit locţiitor de stareţ.

În anul 1947 părintele Paisie a fost hirotonit diacon şi preot. Apoi a fost egumen la Cozancea şase luni. Dar ivindu-se unele neînţelegeri în obşte, părintele a cerut să fie primit în obştea Mănăstirii Sihăstria, după 27 de ani cât s-a nevoit la schitul Cozancea. Eu m-am dus la Iaşi cu cererea lui şi i-am prezentat-o episcopului vicar Valeriu Moglan. Mi-a aprobat-o imediat, căci ţinea mult la Sihăstria. Pe urmă a venit şi părintele Paisie. I-am dat o chilie aproape de biserică şi l-am numit duhovnicul întregii obşti. Spovedea zi şi noapte şi călugări şi mireni. Lumea îi zicea " Pustnicul ", " Unde este pustnicul?" " Mergem la pustnicul de la Sihăstria!". Nu avea timp nici să mănânce.

La 30 august 1949, eu am fost transferat de la Sihăstria cu 30 de călugări la mănăstirea Slatina, cu ordinul Patriarhului Iustinian să reorganizăm aceasta vestită ctitorie a lui Alexandru Lapusneanu, pe care autorităţile voiau s-o transforme în spital cum mai fusese în timpul primului război mondial. Atunci l-am luat cu noi şi pe părintele Paisie Olaru. A stat la Slatina cam patru ani. Se ocupă numai cu duhovnicia. Permanent spovedea călugări şi mireni. I-am dat două chilii alături de paraclisul Mitropolitului Veniamin Costachi. Nu avea timp nici să mănânce. De acolo s-a dus câteva luni şi la schitul Rarău, care depindea tot de Slatina.

Aceasta era viaţa şi nevoinţă Părintelui Paisie. Mânca şi se ostenea pe ascuns. Nimeni nu ştia cât şi cum se roagă, cât şi cum posteşte, ce lucrează şi ce taina are. Era plin de smerenie, de blândeţe şi de dragoste. Plângea cu cel care plânge şi se bucură cu cel care se bucură. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multă vorbire, de clevetire şi de oameni mari.

Părintele Paisie ne-a crescut şi ne-a fost sfetnic şi părinte duhovnicesc în Cozancea la cei cinci fraţi care am plecat în mănăstire. Fără sfinţia sa noi poate nu mergeam nici unul la călugărie. Iar după ce am venit la Sihăstria şi cât am stat împreună la Slatina, Părintele Paisie mi-a fost duhovnic. Eu mă spovedeam la el şi el la mine şi tot ce aveam mai de taină mă sfătuiam cu dânsul şi eram foarte mulţumit că l-a adus Maica Domnului la Sihăstria.

În anul 1951, mi-aduc aminte că Patriarhul Justinian a hotărât să mă duc stareţ la Mănăstirea Neamţ cu 100 de călugări, 70 de la Slatina şi 30 de la Sihăstria, ca să înnoiască viaţa duhovnicească de acolo. Atunci eu m-am tulburat de aceasta şi nu ştiam ce să fac. Dar mi-am adus aminte de sfatul marelui părinte Vichentie Mălău de la Agapia, pe care l-am avut şi un timp duhovnic când eram în armată, că îmi spunea aşa: " măi băiete, când vei da de necazuri mari, să posteşti trei zile şi să te rogi cu lacrimi şi Dumnezeu te va învăţa ce să faci! ". Deci m-am închis într-o chilie la stăreţie şi nu ştia nimeni de mine, numai ucenicul meu, Serapion. Toţi părinţii din mănăstire ştiau că sunt dus la Patriarhie. Am postit şapte zile, de luni până Duminică. După câteva zile de post, noaptea, cum stăteam pe scaun şi parcă aţipisem, am văzut o lumină cerească în jurul icoanei Maicii Domnului din perete. Apoi Maica Domnului mi-a grăit din icoana şi mi-a zis: " Nu te întrista pentru tulburările de la Mănăstirea Neamţ, că le voi linişti! Dar să nu fii intru digamie... " Adică să nu fiu în îndoială. Ca un gând îmi spunea să mă duc la Neamţ şi alt gând îmi spunea să mă duc în pustie. Că veneau unii călugări de la Neamţ şi-mi spuneau: " Vină, părinte Cleopa, la noi că te ajutăm să îndreptezi viaţa duhovnicească de aici!" Iar alţii îmi spuneau: " Nu te duce la Mănăstirea Neamţ, că acolo este greu şi nu vei putea pune rânduiala că la Slatina... "

Atunci m-am dus îndată la Părintele Paisie şi după ce m-am spovedit, i-am spus tot ce am auzit şi am văzut la icoana Maicii Domnului din chilie, iar el mi-a zis: Poate este un semn dumnezeiesc. Dar nu mai spune deocamdată nimănui vedenia aceasta. Acum pregăteşte-te şi mâine să te împărtăşeşti şi de-o fi de la Dumnezeu să vă ducă la Mănăstirea Neamţ, Maica Domnului o să vă ajute; iar de nu va fi voia Lui, o să rămâneţi pe loc... "

A doua zi, după ce m-am împărtăşit, am primit veste din Bucureşti că Patriarhul s-a sfătuit cu mai mulţi şi a hotărât să rămână lucrurile pe loc. Aşa, cu rugăciunile Maicii Domnului şi cu binecuvântarea duhovnicului, s-au liniştit toate.

Părintele Paisie a stat la Mănăstirea Slatina din anul 1949 până primăvara anului 1953, când, s-a retras din nou la Sihăstria, unde avea mai multă linişte sufletească. El a vrut să vină la Sihăstria încă înainte de a intra eu în mănăstire, că îi plăcea locul acesta retras de lume, mai ales la Sihla unde s-a nevoit Sfânta Teodora.

Părintele Paisie a fost sfetnicul meu cel mai bun în viaţa de când eram copil şi până când s-a dus la Domnul, în toamna anului 1990. Oricând aveam câte un necaz sau eram la o grea încercare în viaţă, mă duceam la chilia lui şi îi ceream sfatul, sau în scris îl întrebăm ce să fac şi el îmi trimitea câteva rânduri şi urmăm cuvântul lui. Că cine nu ascultă de duhovnic, nu asculta nici de Dumnezeu.

Aşa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna cauta pacea cu toţi şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţă şi nevoinţă. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se odihneşte. Pe lângă linişte, iubea mult şi fiii săi duhovniceşti pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi şi din noapte şi purta mare grijă de mântuirea lor. El nu era prea aspru la canoane, că ţinea cont de aşezarea sufletească a fiecăruia, şi era blând cu toţi, precum spune Sfântul Efrem Şirul că " chipul aducerii la pocăinţa este numai al blândeţii ". Cu iertarea, cu răbdarea şi blândeţea lui, a câştigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alţii. Uneori bătrânul dădea şi acest sfat, cum ne învaţă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: " Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui ". Ori, Părintele Paisie a răbdat toate ispitele şi necazurile vieţii pământeşti până la sfârşit, mai ales ultimii cinci ani de orbire, de surzire şi suferinţa la pat până când şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

Noi că fii duhovniceşti ai Părintelui Paisie, care ne-a crescut şi ne-a format în şcoala fricii şi iubirii de Dumnezeu, suntem datori să ne rugăm pentru sufletul lui, ca să-l odihnească în ceaţă drepţilor din Ceruri şi să nu uităm că şi noi mâine ne vom duce dincolo, să dăm socoteala ce-am făcut bun sau rău pe pământ.


Share on Facebook
Share on Twitter
Share on Google Plus
Share on Linkedin
rating  rating  rating  rating
(355 vizualizări)
Dacă v-a plăcut acest articol, daţi-ne un like:

Servicii medicale de calitate la standarde europene

Adăugaţi un comentariu:
Folosind un cont de facebook:
sau folosind formularul următor:
Nume:

Email:

Comentariul:

Cod siguranţă:
Codul de securitate



Din aceeaşi categorie:



















































































Ştiri Actuale on Linkedin
Ştiri Actuale on Twitter
 on Google Plus
Ştiri Actuale on Facebook



servicii complete deratizare,dezinsectie,dezinfectie

































ISSN–L 2344 – 3006, ISSN 2344 – 3006
Actualizat la 1 iulie 2020
Autentificare
stiriactuale.ro