Episcop al Nicomidiei între 284 şi 303, a trăit în anii celei mai cumplite prigoane împotriva creştinilor, pe timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian. În vremea aceasta, credinţa creştină creştea pe ascuns, în toată împărăţia, dar în anul 302 s-a pornit prigoana, dărâmându-se biserici, arzându-se cărţile sfinte. Episcopii creştinilor erau prinşi, creştinii supuşi la chinuri şi în două rânduri, duşmanii lor au pus foc palatului împărătesc, dând vina pe creştini.
Furia prigoanei era fără margini, creştinii au îndurat chinuri de o cruzime neînchipuită de mintea omenească şi însăşi soţia şi fiica împăratului, îngrozite, s-au lepădat de credinţa în Hristos. A început o vărsare de sânge cum nu s-a mai văzut.
Între episcopii întemniţaţi atunci, a fost şi episcopul Antim al Nicomidiei, care la început, a stat o vreme ascuns în satul Seman, de unde îi întărea pe creştini prin trimişi şi scrisori. Venind şi ceasul lui, s-a dat prins de bunăvoie, pentru mărturisirea Lui Hristos. Întâlnindu-se cu ostaşii călări, trimişi să-l prindă şi întrebat fiind unde se află Antim, învăţătorul creştinesc, el a răspuns: „Vă voi spune vouă de Antim şi-l voi da pe el în mâinile voastre, numai să vă odihniţi puţin de cale”. Le-a pus înainte mâncare şi le-a făcut ospăţ, după putere, cu dragoste cinstindu-i pe ei, apoi s-a arătat lor pe sine că este Antim. Aceasta auzind-o, ostaşii s-au mirat şi se rugau, văzând primirea cu dragoste şi au zis: „Nu te vom lua cu noi, ci vom spune că nu te-am întâlnit”. El i-a învăţat însă, să spună adevărul, că dorea să moară pentru credinţă, învăţându-i şi pe ei să creadă în Hristos şi ajungând la un râu, s-au botezat.
Înaintea împăratului, a fost supus la tot felul de chinuri: i-au zdrobit toate oasele trupului, l-au împuns cu fier ars, l-au tras pe hârburi, gol, l-au bătut cu toiege, l-au încălţat cu încălţăminte de aramă arsă şi după ce a fost legat la roată, i-au tăiat capul. Aşa s-a suit la ceruri, Sfâtul Sfinţit Mucenic Antim, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu.
