Copilăria, cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Una fără griji, în care jocul, bucuria prieteniei, a cadourilor de Sărbători, protecţia familiei şi şcoala sunt principalele preocupări. Aşa ar trebui să fie. Însă, din nefericire, nu pentru toţi micuţii lucrurile stau la fel.

Este şi cazul a şase copii, aflaţi în plasament la unul dintre centrele de tip familial al Asociaţiei „Iubiţi copiii“, din Câmpina. Povestea lor este povestea a mii de suflete care pentru părinţii ce le-au dat viaţă au fost fie nişte „greşeli“, fie nişte corvoade, fie nişte martori ai lipsurilor de toate naturile, dar, mai ales, ai dragostei părinteşti.

Caractere diferite, aşa cum i-am descoperit pe „copiii“ soţilor Bucur, asistenţii maternali cărora le-au fost încredinţaţi Narcis, Denis, Maria, Florin, Marian şi Alex, cei şase au în comun o durere pe care şi-au încătuşat-o, pe care nu vor s-o exprime cu voce tare, nu vor s-o viseze, lăsând doar ochii să le vorbească şi, în unele situaţii, şi modul de a fi, de a se comporta în societate, de a da sau nu atenţie anumitor lucruri. E o durere care-i macină şi pe care o vor purta o viaţă. O durere pentru care, pe post de pansament, şi-au creat o mască, una a copilului care şi-a înţeles soarta şi s-a resemnat în faţa ei.

Sufletele…nimănui

Însă, în ciuda sufletului zdrobit, a multitudinii de „da’ de ce“ –uri pe care cu siguranţă le au, chiar dacă nu le adresează cu voce tare, copiii aceştia n-au uitat să iubească. Iar toate sentimentele şi le exprimă faţă de cei pe care-i consideră părinţii lor, celor care le spun MAMĂ şi TATĂ: Nicoleta şi Ciprian Bucur. Nu există zi în care cei doi să nu fie luaţi în braţe şi să nu audă „te iubesc, mami!“, „te iubesc, tati!“. Iar, la rândul lor, soţii Bucur le oferă micuţilor tot ceea ce au, tot ceea ce pot. Cel puţin, până la vârsta de 18 ani, când aceşti copii, consideraţi „ai statului“, devin ai nimănui. Dacă nu sunt încadraţi într-o formă de învăţământ, asistenţii maternali sunt obligaţi să-şi ia mâna de pe ei, lăsându-i în voia sorţii. Trauma copilăriei, alinată într-o formă sau alta în aceste centre, este redeschisă şi accentuată de abandonul total de care au parte odată cu majoratul. La 18 ani, statul îi consideră apţi de a se descurca şi integra în societate. În realitate, mulţi dintre ei, fără spijin, fără adăpost, fără o calificare, cu boli diverse, devin cauze pierdute.

Trei perechi de fraţi, şase caractere diferite!

Narcis are 15 ani şi deja a început să se gândească la momentul în care majoratul va fi cea mai cumplită zi din viaţa lui. Una mai grea decât momentul în care împreună cu fratele lui, Denis (13 ani), au ajuns într-un centru de plasament. Spre deosebire de fratele lui, care are un comportament mai aparte, marcat de puseuri de violenţă, agitaţie, Narcis este o fire introvertită. Refulează prin sport şi desen…unul în alb şi negru, unul din care nu lipseşte tristeţea. Nu vrea să povestească despre familia naturală. Spune că-i este bine în mediul pe care-l are acum, de unde nu-i lipseşte nimic. Dar, asemenea celorlalţi „fraţi“, are anumite limite în a visa, în a-şi dori. Nu vrea să sufere sperând în van. Nici Moşului nu-i cere prea multe. De fapt, nu-i cere nimic… Dar, cine ştie, poate nişte creioane speciale, nişte seturi de culori, planşe şi câteva lecţii pentru perfecţionarea tehnicilor l-ar face să-şi revizuiască un pic atitudinea faţă de ceea ce înseamnă magia Crăciunului şi existenţa unui Moş care are menirea de a-i face fericiţi pe toţi copiii. Şi, poate, pasiunea sa, care acum îi este şi balsam pentru suflet, i se va transforma într-o sursă de câştig, în viitor.

Pe Denis nu l-am găsit acasă. Din cauza comportamentului care tulbura atmosfera din centru, acesta urmează cursurile Şcolii Speciale de la Voila şi vine doar în week-end, „acasă“, pe Muscel, aşa cum e ştiută de câmpineni zona unde sunt cele două case de tip familial ale Asociaţiei „Iubiţi copiii“. Sportul face minuni, fiind totodată şi un mod de eliberare de toate gândurile şi energiile negative. Sportul, cum este cel de contact, făcut într-un mediu organizat, îi poate deschide lui Denis o nouă viziune asupra controlului violenţei şi-i poate retuşa comportamentul. Dar psihologii şi antrenorii care modelează caractere prin sport pot găsi o soluţie şi pentru acest copil. Cu siguranţă, judecarea şi marginalizarea lui nu trebuie luate în calcul!

Maria este singura fată dintre cei şase copii aflaţi în grija soţilor Bucur. Am găsit-o plimbându-se cu rolele prin casă. Abia aşteaptă să vină zilele frumoase să alerge în voie pe-afară. Momentan, toceşte rolele prin casă şi nu absentează, pentru niciun motiv, de la cursurile de dans. Are 11 ani şi este o „avalanşă“ de tandreţe. Nu există zi în care să n-o ia pe „mami“ în braţe, să nu-i amintească faptul c-o iubeşte enorm. Din păcate, are o formă de retard care o împiedică să se dezvolte intelectual asemenea copiilor de vârsta ei. Nicoleta Bucur speră ca împreună cu terapiile pe care le urmează cu un logoped s-o ajute să înveţe tainele cititului. Momentan, nu distinge sunetele… Ştie însă să măsoare distanţa Câmpina – Ploieşti, acolo unde mai merge în vizită la familia lărgită, dar şi împreună cu „tati“ Ciprian, la cumpărături. Sunt distanţe diferite pentru Maria. Surprinzător, drumul este văzut lung atunci când trebuie să meargă în vizită la cei care îi sunt membrii familiei în acte, dar scurt şi plăcut atunci când îşi însoteşte „tatăl“ la cumpărături sau alte treburi. Ne-a mărturisit că-i place iarna, mai ales că este născută în acest anotimp. Dar fiecare aniversare vine cu întrebarea „câţi ani mai pot rămâne aici, cu voi?“. De la Moş Crăciun îşi doreşte o pernuţă cu „Soy Luna“, una pe care să adoarmă cu gândul că viaţa îi va aduce momente frumoase.

Tot aici l-am întâlnit şi pe fratele ei, Florin, care va împlini 10 ani. Se recomandă „Foin“ pentru că, momentan, atât poate. O fire energică, extrem de schimbătoare, dar care oferă cu generozitate zâmbete şi, mai ales, dragoste. N-are timp prea mult să stea de vorbă cu oaspeţii, pentru că mai are de „meşterit“ câteva jucării. În privinţa cerinţelor adresate Moşului, scrisoarea a fost scurtă şi la obiect: o maşină cu telecomandă.

În ceea ce priveşte ultima pereche de fraţi, Marian (6 ani) şi Alex (4 ani), am întâlnit caractere antitetice.

Cei mai trişti ochi ai unui copil pe care i-am întâlnit vreodată sunt cei ai lui Marian. Ochi care vorbesc mai mult decât ceea ce poate el să-ţi povestească despre ceea ce a văzut în familia naturală, de unde a fost luat în plasament de urgenţă împreună cu fratele lui, dar mai ales despre ceea ce simte. Anul trecut, când cei doi au ajuns în casa de pe Muscel, Marian n-a vorbit şi n-a mâncat o zi întreagă. Uşor,uşor a început să se adapteze noului mediu. Însă ochii îi trădează durerea care îl va chinui multă vreme. Ca toţi copiii, şi el îl aşteaptă pe Moş Crăciun, iar în preferinţe se numără un robot cu telecomandă sau o barcă cu motor.

Total opus îi este fratele mai mic, Alex, un „ghem“ de energie şi veselie. Are doar patru anişori, iar pentru el, faptul că lumea i s-a schimbat la o vârstă la care memoria nu înregistrează prea multe din ceea ce se întâmplă în jur, i-a fost de ajutor. Este foarte prietenos şi nu va ezita să-ţi explice într-un limbaj stâlcit şi foarte haios toate mecanismele jucăriilor. Abia îl aşteaptă pe Moşu’ cu o „masină de vitesă“, cu iaurturi cu fructe şi tort.

Dumnezeu lucrează şi prin mâna lor

Cât despre asistenţii maternali Nicoleta şi Ciprian Bucur, ei fac parte din categoria acelor oameni prin mâna cărora Dumnezeu lucrează. Au ajuns să aibă această viaţă după ce s-au hotărât să înfieze un copil. În anul 2000, au reuşit să adopte o fetiţă care atunci avea aproape şase luni şi care, acum, este liceană. Din 2005, Nicoleta Bucur a hotărât să se dedice cu totul sufletelor nevinovate şi să vină la Asociaţia „Iubiţi Copiii“, iar pasul i-a fost urmat în 2008 şi de către soţul său, Ciprian. De atunci, au fost mamă şi tată pentru 14 copii. Unii au fost înfiaţi, alţii au fost reintegraţi în familiile biologice, iar dintre aceştia îi mai au acum pe cei şase. Nu se plâng de nimic, nu cer nimic, dar se bucură, totodată, când există persoane care le deschid uşa şi le oferă micuţilor mici atenţii. Îşi doresc sănătate, răbdare şi înţelepciune pentru a-i îngriji, educa şi a-i ajuta pe aceşti copii să se salveze.   

Noi le putem aduce un strop de bucurie, ajutându-l pe Moş în îndeplinirea dorinţelor. Pe lângă jucării, le putem oferi rechizite, dulciuri şi hăinuţe. Cei interesaţi, îl pot contacta pe Cristi Minculescu, coordonatorul Grupului „Pentru Tine“, la numărul de telefon – 0726.279.537 sau pot lăsa mesaje pe pagina de facebook a grupului, care este una publică.  

Text: Liliana Maxim Minculescu

Foto: Cristi Minculescu