Cea mai veche şi mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, Învierea, este, după cum spunea părintele Arsenie Boca, singura minune care li se arată tuturor, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. În fiecare an în Săptămâna Patimilor creştinii comemorează prin post şi rugăciune patimile şi Răstignirea lui Iisus Hristos, iar Duminică, în ziua sfântă a Paştelui, celebrează Învierea lui Iisus, care a adus omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul Său.

În duminica Paştelui, la Vatican, centrul catolicismului mondial, Papa celebrează mesa de Înviere, în Piaţa San Pietro din Roma, rostind tradiţionalul mesaj de Paşte şi binecuvântarea “urbi et orbi”.

Pesah-ul evreiesc avea loc în noaptea de 14- 15 a lunii Nissan, cand era luna plină,  şi a fost sărbătorit pentru prima dată de evrei în jurul anului 1400 î.Hr. Cuvântul ebraic Pesah al vechilor iudei însemna trecerea sau aducerea lumii de către Dumnezeu de la nefiinţă la fiinţă, iar apoi a semnificat trecerea poporului israelitean din robia egipteană la libertate.

Începând cu anul 33 d.Hr, Paştele evreiesc a coincis cu patimile, răstignirea şi învierea lui Iisus, care a stat la temelia Bisericii creştine, evenimente care pentru creştini vor căpăta tot numele de Paşte.

Dacă mielul pascal a prefigurat, încă de atunci, sacrificiul şi jertfa de pe cruce a Mântuitorului Iisus Christos, Paştele a continuat să reprezinte pentru creştini o trecere: de la moarte la viaţă, dar şi o trecere de la robia păcatelor la starea de libertate a oamenilor.

Aceasta este explicatia preluării termenului de Paşte, de către religia creştină, de la cea ebraică. Evreii celebrează Paştele timp de opt zile, în perioada 15-22 Nisan, iar primele şi ultimele două zile impun respectarea strictă a regulilor religioase.

Pentru creştini sărbătoarea de Paşte cuprinde cele trei zile în care au avut loc Răstignirea, Moartea şi Învierea lui Hristos, fapte amintite în biserică din Joia Sfântă până în Duminica Învierii.

Pentru primii creştini, Moartea Domnului sau Paştile Crucii era zi de întristare în care se ţinea post prelungit până în ziua Învierii, iar noaptea Paştelui era petrecută în biserici în priveghere şi rugăciune. Ca şi azi, momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie şi cu lumină. Sărbătorirea Paştelui se prelungea o săptămână întreagă, săvârşindu-se în fiecare zi Sfânta Liturghie, la care toţi credincioşii se împărtăşeau cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Deşi cred în Iisus Hristos, unele culte creştine - Biserica Mormonă, Martorii lui Iehova şi Adventiştii - nu serbează Paştele.

Islamul nu are în calendar un moment special care să recunoască Învierea lui Iisus. De altfel, Islamul îl consideră pe Iisus Christos ca fiind unul dintre profeţi.

Creştinii nu sărbătoresc în fiecare an la aceeaşi dată Paştele şi, de asemenea, există date diferite de sărbătorire a Paştelui la catolici şi alte rituri creştine apusene, pe de o parte şi ortodocşi, pe de altă parte.

Primul Sinod ecumenic desfăşurat la Niceea în anul 325 d.Hr a hotărât ca Paştele creştin să nu mai fie celebrat odată cu Paştele evreiesc (deşi, istoric, aceasta ar fi data reală), ci în prima duminică de după luna plină a echinocţiului de primăvară.

La  Sinodul ecumenic de la Niceea, noţiunea de echinocţiu de primăvară a căpătat o semnificaţie deosebită – s-a considerat că este un moment reprezentativ pentru timpul primordial în care Dumnezeu a separat lumina de întuneric şi a poruncit ca lumina să fie dată de soare - ziua şi de lună - noaptea.

Până în 1582 toţi creştinii, indiferent de confesiune, sărbătoreau Paştele la aceeaşi dată. Modificarea s-a făcut odată cu reforma calendarului iniţiată de Papa Grigorie al VIII-lea, care a vrut să rectifice decalajul descoperit de astronomi între calendarul folosit până atunci, cel iulian, şi timpul real astronomic. În timp ce catolicii au început să prăznuiască Paştele după noul calendar, Bisericile creştin-ortodoxe au rămas la sărbătorirea după vechiul calendar care indica echinocţiul şi luna plină la date care nu mai corespundeau cu datele astronomice. Aşa se explică decalajul existent şi astăzi.

La conferinţa interortodoxă de la Constantinopol din 1923, Bisericile ortodoxe au încercat să combine calendarul iulian cu cel gregorian în stabilirea datei diferitelor sărbători. Astfel, s-a ajuns la o variantă mixtă în care sărbătorile cu dată fixă, precum Crăciunul, să fie stabilite după calendarul gregorian, în timp sărbătorile cu dată variabilă, Paştele, urmau să fie stabilite tot după vechiul calendar iulian.

Au existat mai multe tentative de sincronizare a sărbătorii pascale, una dintre cele mai semnificative fiind Consiliul Bisericilor de la Aleppa, Siria, din 1997. Atunci s-a convenit ca echinocţiul să fie recunoscut în functie de observaţiile astronomice, luându-se în considerare meridianul de la Ierusalim unde a avut loc, de fapt, Învierea. Până acum, nu s-a dat însă curs acestei înţelegeri.

Biserica Sfântului Mormânt sau Biserica Învierii a fost ridicată pe locul unde se bănuieşte că ar fi fost îngropat Iisus după răstignire. Actualul edificiu a fost ridicat pe locul unde împăratul Constantin cel Mare a clădit o biserică în anul 335 şi se spune că locul ar fi fost ales de Împărăteasa Elena, chiar acolo unde a găsit Sfânta Cruce.

În centrul Bisericii, sub cel mai mare dom, se găseşte Sfântul Mormânt, folosit de toate cele trei biserici - ortodoxă, coptă şi catolică.

În fiecare an, în Sâmbăta Mare a Paştelui ortodox, la Mormântul Sfânt apare, de nicăieri şi fără nicio explicaţie exterioară, Lumina Învierii. E cea mai veche minune a creştinătăţii de după Înviere, atestată anual. Primul care ar fi văzut Lumina Sfântă sau Focul Sfânt a  fost chiar Apostolul Petru, în anul 34. Din anul 1106 avem prima descriere în detaliu a acestui miracol,  făcută de călugărul rus Daniil.

În sâmbăta de dinaintea Paştelui, la prânz, patriarhul grec împreună cu clerul, urmat de patriarhul armean şi  episcopul copţilor, înconjoară de trei ori în Sfântul Mormânt, cântând imnuri. Apoi, Patriarhul Ortodox al Ierusalimului citeşte rugăciunea Pogorârii Sfintei Lumini şi intră singur în mormânt.

Lumina Sfântă coboară şi aprinde candela, de unde apoi patriarhul aprinde 33 de lumânări (semnificând numărul anilor lui Iisus Christos la răstignire). Patriarhul iese apoi din încăperea mormântului şi rostind rugăciuni, împarte lumină celor prezenţi. Potrivit mărturiilor pelerinilor,  Focul Sfânt nu le arde părul sau faţa.

Înaintea de săvârşirea minunii, Sfântul Mormânt este verificat pentru a nu exista acolo nicio sursă de lumină, iar înainte de a intra în Mormântul Domnului, patriarhul este şi el examinat de autorităţile israeliene pentru a se arăta că nu poartă asupra sa mijloace tehnice de aprindere a focului.

De la Ierusalim, din Mormântul Sfânt, Lumina Învierii porneşte către bisericile ortodoxe din toată lumea, pentru a ajunge în noaptea Învierii, când, la 12.00 noaptea, credincioşii merg la biserici pentru a lua Lumină.

Tradiţiile de Paşte sunt asemănătoare la catolici şi ortodocşi. De pe masa creştinilor de rit catolic sau ortodox nu lipsesc ouăle roşii, carnea de miel, pasca cu brânză dulce sau cozonacii. Potivit tradiţiei ambelor Biserici, în noaptea de Paşti este bine ca toţi credincioşii să fie prezenţi la slujba de Înviere.

În noaptea de Înviere, după ce iau Lumina Sfântă, credincioşii cântă  "Hristos a înviat din morţi!/Cu moartea pe moarte călcând/ Şi celor din mormânturi/Viaţă dăruindu-le".

Dincolo de semnificaţia religioasă, farmecul şi bucuria Paştelui sunt aduse de tradiţiile pascale atât de variate şi bogate în semnificaţii. Sărbătoarea Paştelui cuprinde mai multe obiceiuri profane, de la curăţenia în casă, obiceiurile gastronomice şi înnoirea hainelor, la oferirea de cadouri pe care le-ar aduce Iepuraşul de Paşte. Multe obiceiuri au însă credinţe creştine sau precreştine la origine.

Pentru români, pregătirea Paştelui înseamnă mai întâi curăţenia şi bucatele care se fac în casă şi în general nu lipsesc de pe masă ouăle roşii, drobul de miel, pasca şi cozonacul.

Este considerat un păcat mare orice lucru făcut în casă vineri, când la Biserică are loc Prohodul.

Obiceiul vopsirii ouălor de Paşti ţine de mitul cosmogonic al oului primordial, pe care îl găsim şi în unele legende româneşti. În tradiţia creştină, ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Iisus şi miracolul renaşterii. Ouăle se ciocnesc la masa de Paşte respectându-se un anumit ritual: persoana mai în vîrstă ciocneşte prima oul rostind cunoscuta formulă“Hristos a Înviat !”, la care se i se răspunde cu: “Adevarat a Înviat !” Roşii iniţial, ouăle de Paşti sunt astăzi divers colorat şi, în unele zone, încondeiate în diferite motive.

Legendele creştine leagă simbolul ouălor roşii de patimile lui Iisus. Se spune că atunci când Iisus a fost bătut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouă roşii. Şi se mai spune că Sf. Maria, venind să-şi vadă Fiul răstignit, a adus niste ouă într-un coş, care s-au însîngerat stând sub cruce. Se povesteşte că după ce Iisus a fost răstignit, rabinii farisei au făcut un ospăţ de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus: "Când va învia cocoşul pe care-l mâncam şi ouăle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus". Nici nu şi-a terminat bine vorbele şi ouăle s-au şi făcut rosii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

În tradiţia populară românească se crede ca ouăle de Paşti sunt purtătoare de puteri miraculoase: ele vindecă boli şi protejează animalele din gospodãrie. În dimineaţa primei zile de Paşti, copiii sunt puşi să se spele pe faţă cu apa dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi un ban de argint, pentru ca astfel copiii să fie tot anul sănătoşi şi rumeni la faţă precum oul de Paşti şi bogaţi.

Simbol al jertfei lui Iisus, mielul este, în mod tradiţional, alături de ouă, nelipsit de pe masa creştinilor de Paşti. La origine, tradiţia mielului vine de la evrei, unde era adus ca jertfă în faţa lui Dumnezeu şi, odată cu trecerea la creştinism, a fost preluat şi obiceiul mielului la masa de Paşti. Creştinii se referă azi la Iisus ca la "mielul lui Dumnezeu". Până în secolul al X-lea, de la masa de Paşti a creştinilor nu lipsea mielul întreg, chiar Papa păstrând acest obicei. După secolul al X-lea, au început să fie folosite doar bucăţi de miel, în locul mielului intreg.

În tradiţia populară se spune că mielul este aducător de noroc şi că, dacă întâlneşti un miel în preajma Paştelui, este semn de noroc şi bunăstare. În popor există şi superstiţia că diavolul poate lua forma oricărui animal, mai puţin pe cea a unui miel, datorită legăturii sale cu sacralitatea.

Preluat din lumea germanică a festivalurilor păgâne, iepuraşul simbolizează fertilitatea, primăvara, bucuria.

El este prietenul copiilor, cel care aduce daruri în preajma Paştelui. Potrivit legendei, zeiţa Eastre a găsit într-o iarnă o pasăre rănită şi, pentru a o salva, a transformat-o în iepuroaică. Aceasta şi-a păstrat însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulţumi zeiţei, iepuroaica decora ouăle făcute şi i le dăruia acesteia.

Din această legendă s-a născut tradiţia iepuraşului care aduce daruri copiilor. Dacă săptămâna dinaintea Paştelui este cea a Patimilor sau Săptămâna Mare, imediat după duminica Paştelui trecem în Săptămâna Luminată.

Credincioşii spun că în această perioadă se deschid porţile Raiului şi rămân astfel o săptămână întreagă. Cei ţinuţi în lumea întunericului de la Adam şi până la Iisus Hristos sunt primiţi în Rai. În Duminica Tomii, cunoscută şi ca Paştele Mic sau Drustele, sunt amintiţi cei trecuţi în nefiinţă.

Sursa: tvr.ro