Luni, 17 februarie 2020 - 3:28:41
Echipa Ştiri Actuale
Români din toate țările, uniți-vă!

Cabinet stomatologic Ploiesti, Dentist Ploiesti - Stomatologie

Lumina Sfântă s-a aprins şi în România... la Răchiţoasa


11 mai 2012

1A trecut un veac jumătate de la miracolul petrecut la mănăstirea băcăuana Răchitoasa, în noaptea de 20 martie 1856... Ţăranii de pe valea Zeletinului vorbesc şi acum despre nemaivăzută întâmplare. Despre clipa aceea magică, în care o lumânare s-a aprins singură, în mijlocul bisericii, sub privirile uluite ale călugărilor şi poporului.

Miracolul de la miezul nopţii


Trecuse de miezul nopţii, a treia duminică a Postului Mare, numită şi "a Crucii". Istoviţi de privegheri şi înfrânare, încremeniţi de ceasuri de rugăciune în strane, cei peste o sută de monahi de la Răchitoasa ascultă, cu inima setoasă de sfinţenie, cuvintele molatece ale slujbei de la miezul nopţii. Chipuri îngălbenite, bărboase, răvăşite de nesomn... Mai în spate, în penumbra pridvorului, sunt îngrămădiţi ţărani cenuşii, cu obrajii lipiţi de pardoseală cea rece, mulţumind lăcrimat Domnului, că au bucuria să asiste la asemenea clipe înălţătoare... Se întâmplă spre ziua. Întreaga oaste de monahi îngenunchează că în transă. Acum cântă într-un glas "Luminanda", dinaintea laudelor, una din cele unsprezece Evanghelii ale Învierii, în care se implora lumina harului dumnezeiesc. Cuvioşii privesc încordaţi spre colosala catapeteasma, lungă până-n întunecatele bolţi, ce stă parcă să se prăbuşească asupră-le. Ruga atinge intensităţi nelumesti. Deodată, sub una din cele două icoane dinaintea altarului - a "Sfântului Ioan Botezătorul, când l-au dus maică-sa în pustii" -, se aprinde o lumină! O lumânare albă, groasă cât un braţ de copil, se aprinde, pur şi simplu, de la sine, asemeni luminii de la Ierusalim, în noaptea Învierii. Toţi văd flacără. Împrejurul ei, pe câţiva metri, nu se afla nimeni. Nici o mână omenească nu a atins-o. Norodul murmură înspăimat. Apoi, aceeaşi lumânare avea să se mai aprindă, singură, de încă două ori. În alte două nopţi, în aceeaşi clipă a mezonopticii: 26 şi 28 martie... Încă din acea vreme, mulţi au spus că flacăra a fost aprinsă de "cuvintele" monahilor. De arzătoarele cuvinte ale rugăciunii. De puterea implorării călugăreşti.
Astăzi, la un veac şi jumătate după inexplicabilul eveniment, monahul Eftimie iese mândru prin uşile împărăteşti ale aceluiaşi altar, ţinând în mâini un tub de aur. Mi-l arata. Îl desface la un capăt şi scoate dinăuntru feştila binecuvântată - ceară grosolană, maronie, făcută în străvechea lumânărie a aşezământului călugăresc. Părintele Eftimie Bolin e astăzi conducătorul mănăstirii. Tânăr, 32 de ani, râvnitor. Înalt şi masiv ca o stâncă, dar cu chip de copil deasupra bărbii rotunde, roşcovane. Fiu de ţărani moldoveni, hâtru, gospodăros, cu masterat în teologie. Pe bătrâna ferecătura cilindrică e incrustata povestea lumânării de la Răchitoasa. Nu poţi citi decât dacă o învârti încet, dacă ştii slavoneşte. Monahul Eftimie ştie. Şi da cuvânt, cu glas mare: "Minune! Ce s-au petrecut în Răchitoasa cu aprinderea de trei ori a unei lumânări la icoana Sfântului Ioan Botezătorul în luna lui martie 1856. Douăzeci, miercuri noapte spre joi. A doua oară douăzeci şi şase, marţi noapte spre miercuri. A treia oară douăzeci şi opt, joia spre vineri. S-au dovedit adevărul! ("Tainică fraza aceasta", zice călugărul.) Apoi nu s-au mai aprins."

Blestemul sărăciei

rachitoasaBizara mănăstirea aceasta din mijlocul Moldovei. Netrecuta pe nici o hartă a manăstirilor. Chiar şi în satele vecine, aflate la doar câţiva kilometri depărtare, aproape nici un om nu ştie de existenţa ei. La Răchitoasa se ajunge greu. Pe-un fir de asfalt ciuruit, străbătând pustietăţi nebănuite - Tara Nimănui în ţinutul dintre Bacău şi Vaslui. Dealuri păduroase, înalţe cât nişte munţi prelungi, ce se cocoaţă unii peste alţii, tot mai departe, la nesfârşit... Pe kilometri întregi, nici un trecător, nici o căruţă, nici o fărâmă de aşezare omenească. Câteodată, te pomeneşti prin cătune singuratice, mai necăjite decât orice închipuire. Pâlcuri de bordeie albastre, descărnate, pitice, c-o singură odaie, mai scunde ca un stat de om. Povârnite pe-o parte, care-ncontro, ce-abia se ţin pe câţiva pari înfipţi în pământ, în chip de pridvor. Fără îndoială, cel mai sărac ţinut al ţării, din câte am văzut până acum.
Comună Răchitoasa e, să zicem, ceva mai mare, mai "răsărita". Pentru că s-a născut şi a crescut în jurul mănăstirii, altădată înfloritoare. Aceeaşi biserică albă, cu trei turle, o vedeau primii rachitoseni şi acum aproape trei veacuri şi jumătate, ţâşnind din negura pădurilor fără capăt. Aceeaşi în care stau eu acum, alături de călugărul Eftimie, privind lumânarea sfântă, ascultându-i pasul: da, regiunea e săraca, aici ajung rar pelerini. Se poate spune că-i un fel de sihăstrie, "izolată" în mijlocul unui sat. "În ultimul timp, mănăstirea asta a fost aşa, cumva o "probă de foc" a călugăriei - puţini monahi au rezistat să rămână aici. Vreme de peste un veac, ea a fost doar biserica de parohie, apoi, mai ales după Revoluţie, s-au perindat pe aici călugări tare mulţi. Se zice că locul ăsta îi îngăduie doar pe cei "aleşi", că-ţi trebuie jertfă ca să rămâi. Aşa se zice, eu nu ştiu. Eu sunt venit abia de un an, c-o mâna de maici. Am venit într-o mănăstire care rămăsese pustie. Şi doar Dumnezeu ştie ce-o să se întâmple mai departe..."
Monahul Eftimie tine într-o mână tubul de aur, în cealaltă o cheie uriaşă, neagră, de fier, aceeaşi din 1697, de la începuturile mănăstirii. Nu se va despărţi de aceste două obiecte, până la plecarea noastră. Ţinându-le strâns în palme, îmi povesteşte că la 1872, clădirile de chilii, ce înconjoară şi acum că un brâu mănăstirea, au fost preschimbate în leprozerie. Apoi, până azi, în ospiciu pentru bătrâni săraci, cu deficienţe psihice. Rugăciunile călugăreşti au fost mereu tulburate de urletele de durere şi singurătate ale bolnavilor. Sanatoriul n-a fost şi nu este în grija mănăstirii, ci a statului. Părintele Eftimie şi maicile lui sunt găzduiţi de o ţărancă bătrână, Verginica Ivanciuc, într-o casă din vecinătatea aşezământului. Călugărul într-o cameră, cele şase măicuţe - frumoase, aproape copile - într-o altă. În fiecare dimineaţă, când pornesc spre utrenie, cei şapte sunt nevoiţi să se strecoare printre oamenii aceştia cu minţile rătăcite, numeroşi, aproape o sută, care umblă slobozi peste tot. Ei nu condamna pe nimeni. Îşi văd mai departe de rânduielile lor. Nu se plâng ca biserica monument e împrejmuită c-un gard înalt de sârmă, în propria curte istorică, că aşezământul are acum doar atâta pământ cât să te poţi învârti în jurul bisericii, în noaptea Învierii. Toate astea le-au luat ca pe nişte încercări dumnezeieşti, că pe o "probă de foc a călugăriei". "Călugărul e că ostaşul", repetă mereu părintele Eftimie. "El face ascultare, nu se plânge. Mănăstirea ţi-o faci în inima ta. O porţi cu tine, zidita-n sufletul tău, oriunde ai merge. Călugărul nu ia în seamă nici sărăcia, nici lipsa oamenilor la slujbe. El trebuie să poată s-o ia mereu de la capăt. De aceea, adevăraţii călugări apar adesea în locurile greu încercate. La 1729, lăcaşul ăsta a fost închinat mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte. Era-n acea vreme unul din cele mai bogate aşezăminte din Moldova. Se zice că atunci când au fost alungaţi, la secularizare, călugării greci au plecat de aici cu adevărate tezaure. Şi că, ieşind pe porţile mănăstirii, ei ar fi lăsat un fel de blestem, că tuturor urmaşilor lor călugări să le fie greu de acum înainte, iar sfântul lăcaş să nu-şi mai găsească bunăstarea niciodată. Şi cam aşa a fost. Puţini au rezistat. S-a făcut leprozeria, s-au împuţinat monahii, mănăstirea a pierdut pământurile, căci avea înainte aproape douăzeci de hectare... Doar necazuri, unul după altul. Eu am venit aici, cu maicile astea, de la Bogdana. Mănăstire mare, cu rugăciune multă. Mi-era drag acolo, era mănăstirea unde eu am copilărit de la 11 ani, şi n-am vrut să plec, să mă rup de duhovnicii mei. Dar când am ajuns aicea, când am văzut zidirile astea seculare, prăbuşite, clădirile străvechi pline de bolnavi - mai ales când am intrat în biserică! -, mi-a venit să plâng. Dar, nu ştiu cum să vă spun, parcă nu de deznădejde. Ne-am dat seama cu toţii că e un loc binecuvântat prin suferinţa lui. Un preot are puterea să simtă asta. Mi-am dat seama că nu e nevoie de un om care să sfinţească locul acesta. Locul ăsta e deja sfânt, prin jertfa înaintaşilor mei ..."

Lumânarea sufletului

În imensitatea albă a bisericii, doar câteva frânturi de culoare. Ici-colo, pe ziduri, rămăşiţe minunate de sfinţi, bucăţi de amvoane străvechi, de cruci şi icoane pe lemn, risipite peste tot. Iar în capăt, bătrâna catapeteasma neagră, uriaşă, cu mii de sclipiri de aur... Înăuntru e cam de două ori mai frig decât afară. Părintele Eftimie îmi spune că, iarna asta, i se întâmplă să-i îngheţe vinul în potir, slujind. Întreaga catedrală e încălzită cu un singur godin de tablă - dar nici pentru acesta, adesea, n-au avut lemne îndeajuns. În timpul liturghiilor, maicile se repezeau până afară, prin zăpezi, ca să-şi mai dezmorţească picioarele degerate. Sunt tinere, prea sfioase şi nepământene, până acum nu s-a putut alege dintre ele o stareţă. Toate sunt parcă fiicele părintelui Eftimie.Hotărâte să rămână alături de el, chiar dac-ar fi să moară de foame şi n-ar avea acoperiş deasupra capului, ţinând straşnic rânduielile din zori până-n noapte, senine în faţa tuturor neajunsurilor. Până la capăt, orice-ar fi.


În ultima vreme însă, s-a petrecut ceva ciudat: pe drumeagul mănăstirii au început să apară tot mai mulţi oameni. Rachitosenii au pornit să urce spre biserică, cu câte o traistă de mălai, cu câţiva bani mototoliţi în palmă, zăbovind la liturghii, întrebându-le pe măicuţe dacă n-au nevoie de ceva. Când au văzut că ele nu cer, zicând că n-au nevoie de nimic, au venit şi mai des. Bătrâna Verginica nu le mai ia nici un ban pentru găzduire, ba zice că i-e atât de drag să le ţină în casă, încât n-ar mai putea trăi fără ele. Jos, în vale, autorităţile comunei, cu ajutorul prinţului Sturză, construiesc un nou sanatoriu, unde vor fi mutaţi bolnavii, clădirile cele vechi urmând să rămână mănăstirii. I-au promis părintelui Eftimie că, până în luna iunie, el şi maicile sale se vor putea muta în chiliile strămoşeşti. Iar acum, o dată cu primele adieri ale primăverii, au început să se petreacă şi alte minuni: chiar pacienţii azilului îşi fac apariţia la slujbe. Mai întâi unu, doi, apoi tot mai mulţi. Rămân cuminţi, ca nişte copii, în pridvorul bisericii, ascultând cu capetele plecate cântecul subţiratic al maicilor. Acum, nu demult, venind într-o dimineaţă la obişnuita utrenie, părintele şi maicile au încremenit de uimire: toată curticica bisericii era plină de bolnavi. Roboteau, raneau zăpadă. Zeci şi zeci, unii cu lopeţi, cu cartoane, mulţi cu palmele goale. Cum ajunseseră acolo? Nu îi pusese nimeni să facă asta.

Apoi au urmat alte asemenea dimineţi: bolnavii lucrau la zăpadă, tăiau lemne, alergau mereu în ajutorul maicilor, iar în timpul slujbelor se apropiau tot mai îndrăzneţ de altar, sărutând icoanele, cu palmele unite în rugăciune. Personalul medical al sanatoriului a fost, la rându-i, uluit. Aşa, deodată, pacienţilor li s-a năzărit că vor să se spovedească, să se împărtăşească. După câteva liturghii şi masluri, unii suferinzi au început chiar să dea semne de însănătoşire. Asistentele ziceau că, din câte-au auzit, aşa o apropiere între pacienţi şi călugări nu s-a mai întâmplat niciodată, de la începuturile azilului. Se poate spune, aşadar, că venirea maicilor aici a schimbat ceva din traiul general al aşezării. După un veac şi jumătate de năpastă, mănăstirea Răchitoasa pare că începe să iasă, încet, de sub stralungul blestem. Cu aceeaşi lumânare într-o mână şi cu cheia în cealaltă, monahul Eftimie îmi spune următoarele cuvinte: "Dacă rugăciunile unor călugări au reuşit din nimic să aprindă o flacără, de ce n-ar putea acum, tot din nimic, să reînvie o mănăstire? Abia aşteptam prima noastră noapte a Învierii, petrecută aici. Numărăm clipele până atunci. Acela va fi, cred, marele nostru examen. Abia aşteptam să vedem mulţimile de oameni cu lumânări în mâini, aprinse din lumină lui Cristos, la fel cum s-a aprins şi lumânarea noastră dintâi. Oare la Ierusalim, la Mormântul Sfânt, nu se petrece în fiecare an un miracol aidoma celui din mănăstirea noastră? În fiecare an, la miezul nopţii Învierii, o flacără se aprinde singură şi acolo, fără ca cineva s-o atingă. În clipa aceea sfântă, Patriarhul tine în mână o torţă din 33 de lumânări, şi toate 33 se aprind deodată! Singure, toate 33, vă daţi seama?!... Se aprind direct de la o lumină "necreată", ce coboară din cer, prin cupola bisericii, într-un întuneric desăvârşit. Aşa se întâmplă, mereu. La fel, în acea clipă, o flacără apare în inima oricărui credincios. Trebuie doar că noi să putem să aprindem în oameni acea lumânare a sufletului. Dacă reuşim asta, înseamnă că am făcut cu adevărat mănăstire..."

Raiul dintre două biserici

Dar în Răchitoasa mai există o biserică mai veche ca mănăstirea, făcută la 1677, din lemn. Bisericuţă a stat până nu demult aici, lipită de zidurile mănăstirii. Pe locul altarului ei este acum o mică cruce albă. La 1923, sătenii au mutat-o pe dealul de peste apa Zeletinului, unde se afla şi astăzi. Se spune că ei ar fi făcut asta, pentru a o feri de vechiul blestem al călugărilor greci. Au vrut să o mute din locul blestemat la sărăcie.


O văd: peste vale, în mijlocul vechiului cimitir sătesc, pe vârful Dealului Viei, cea mai înaltă şi abruptă colina din împrejurimi. Cum or fi cărat-o până acolo? Avea să mă lămurească un om de-al locului, Cârcea Constantin, rachitoseanul care a ţinut în casa lui cheia cea uriaşă a mănăstirii, până la venirea părintelui Eftimie, şi care-o va ţine mai departe, dacă părintele Eftimie şi maicile lui vor pleca. Tatăl său, Cârcea Aristide, a păstrat-o la rându-i, cu sfinţenie, vreme de 60 de ani, iar bunicul său, tot Aristide, încă 60 de ani. Aceştia îi spuseseră că oamenii au cărat biserica de pe un deal pe altul, "întreagă" şi "pe roate". S-au reunit atunci cei mai însemnaţi meşteri ţărani de biserici din ţinut. S-au uitat la ea, cercetând-o minuţios din temelie până-n streşini. Şi-au dat seama că acolo-i "lucrătură tainică", şi că dacă demontează, s-ar putea să nu mai aibă ştiinţa de-a o face la loc. Era "prea complicată", prea încurcate erau toate încheieturile lemnului. Aşa că au scos-o din temelii, au apucat-o cu toţii în braţe şi au urcat-o pe-un fel de postament cu roţi grosolane, de lemn, pornind cu ea către vale. Bunicul Aristide a fost de faţă la întreaga întâmplare. A văzut totul, cu ochii lui. N-au folosit cai, ca să n-o zdruncine, să n-o "dihoace". O altă cauză: pe-atunci nu erau uliţi până-n vârful celuilalt deal, la fel cum nu sunt nici acum. Un sat întreg a împins-o. Sute de braţe, bărbaţi, femei, copii, bătrâni. Un sat întreg opintindu-se spre culmea Dealului Viei, spre locul străbun de îngropăciune al morţilor, purtând în mijlocul lor o biserică. O biserică pe roate. Aşa a fost.
Aveam să urc şi eu Dealul Viei, împreună cu păstrătorul cheii uriaşe, Cârcea Constantin, şi cu preotul de azi al bisericii din lemn, pe numele său Toader Huminiuc. Cumplit urcuş. Prin noroaie inimaginabile, ce-ţi trec mereu de glezne, oriunde ai călca. Pe uliţi râpoase, înguste şi adânci ca nişte răni. Pământul alunecă, se mişcă, ai senzaţia că întreg dealul coboară sub tălpile tale, că ar putea oricând să se prăbuşească la vale, odată cu fiece pas mai apăsat. Încercam mereu să mi-i închipui pe acei ţărani de la începutul veacului, cărându-şi biserica spre înălţimi, dar şi pe cei de acum, ce urca mereu la slujbe, în fiecare săptămână, pe aceleaşi hudiţe prăpăstioase ca şi mine, escaladând dealul că pe o Golgota.
De când s-a reînfiinţat mănăstirea, biserica asta de lemn e singura biserica de parohie a Rachitoasei. Părintele Toader a venit în sat acum 12 ani. Cunoaşte mai bine rânduiala aşezării decât monahul Eftimie. Îmi zice că dealul acesta al Viei este aşezat într-o parte a satului numită "cătunul Cotul lui Decebal". De cealaltă parte a văii, dealul cu mănăstirea face parte din "cătunul Cotul lui Traian". Nimeni nu ştie de unde se trag aceste două nume ce împart satul în două. Îmi arată apoi locul morţilor. Bătrânele cruci de pe culme. Alt prilej de uimire: aproape toate sunt din lemn. Lemn masiv, albastru. N-am mai văzut nicicând un asemenea cimitir. Nu marmură, nu piatră, nu fier forjat. Peste tot numai troiţe şi cruci din bârne mătăhăloase, nefiresc de groase, legate în tăieturi meşteşugite, precum încheieturile de biserici. Unele dintre ele sunt vechi de sute de ani - lemnul lor nu a putrezit, iar inscripţiile se mai pot citi şi acum. Totul pe culmea aceasta e numai şi numai din lemn: crucile, troiţele, înaltă şi scheletica clopotniţă, biserica înnegrită de istorie... Aceasta din urmă e, cu adevărat, o capodoperă. Privind-o cu atenţie, pe la încheieturi, înţelegi prea bine de ce vechii meşteri n-au avut curajul s-o desfacă.

Cum să mai poţi demonta bârnele afumate, încheiate straşnic în "cătai", "cultucii" ce străpung pereţii, complicatul acoperiş în patru ape "cu funduri", ai cărui căpriori se prind măiestrit cu "arichi", sprijinindu-se pe câte un "cal" şi doi "urşi", cum să desfaci dulapii legaţi în "lambuitura" ai masivei uşi, eleganţii stâlpi ai pridvorului, terminaţi în capiteluri întortocheate de "cultuci cu flori", sau superbele ferestre încheiate în "dăltuituri" şi prinse în cuie din inima de stejar, cu "săpătura în floare"? Abia mai desluşeşti şanţurile unde se îmbină bucăţile de lemn, de parcă, ca printr-o vrajă, acestea ar fi intrat acum unele în carnea altora, formând un singur trup fără moarte. Înăuntru sunt icoane minunate, adevărate comori. Între ele, un "Sfântul Ioan Botezătorul când l-au dus maică să în pustii"...
Stăm tustrei în pridvorul înalt, ca-ntr-un balcon deschis deasupra întregii aşezări. Părintele Toader se uită în jos, mângâind cu privirea coamele acoperişurilor, zicând întruna că acesta e un sat binecuvântat, că-i iubeşte enorm pe oamenii ăştia săraci, simţindu-i pe toţi ca pe nişte fii ai lui. Iar eu nu pot să nu mă-ntreb dacă nu cumva nouă mănăstire îi va "fură" din enoriaşi, acestui preot blajin, dacă nu există aşa, măcar un dram de invidie. Parcă drept răspuns gândului meu, părintele se apleacă mai tare peste balustrada pridvorului, observând în depărtări o mişcare. Râde. Da, pe celălalt deal, în fata mănăstirii albe, de piatră, flutură o rasă călugăreasca. Monahul Eftimie... Îi face semne prieteneşti cu mâna, celălalt îi răspunde. Îşi dau bineţe simplu, printr-o singură mişcare a braţului. "Mă bucur mult că s-a refăcut mănăstirea asta", se întoarce spre mine părintele Toader, zâmbind mai departe. "Ele sunt biserici legate prin sânge, biserici de tată şi fiu. Aşa au trecut prin veacuri, aşa au învins mereu toate suferinţele: împreună! Iar dacă astăzi sunt iarăşi împreună, asta înseamnă că în locul ăsta, credinţa oamenilor va fi şi mai puternică de acum înainte. Da, sunt sigur: în locul ăsta blestemat la sărăcie, credinţa în Dumnezeu nu va muri niciodată..."
Nu voi uita clipa asta. Două dealuri, două biserici, doi preoţi. Cotul lui Decebal, Cotul lui Traian. Un tărâm al lemnului, celălalt al pietrei. Doi părinţi îşi fac cu mâna de pe o culme pe alta. Doi preoţi tineri, doi preoţi buni. Jos, între ei, este Raiul.


Share on Facebook
Share on Twitter
Share on Google Plus
Share on Linkedin
rating
(111 vizualizări)
Dacă v-a plăcut acest articol, daţi-ne un like:

Adăugaţi un comentariu:
Folosind un cont de facebook:
sau folosind formularul următor:
Nume:

Email:

Comentariul:

Cod siguranţă:
Codul de securitate



Din aceeaşi categorie:



















Servicii medicale de calitate la standarde europene
































































Ştiri Actuale on Linkedin
Ştiri Actuale on Twitter
 on Google Plus
Ştiri Actuale on Facebook



servicii complete deratizare,dezinsectie,dezinfectie

































ISSN–L 2344 – 3006, ISSN 2344 – 3006
Actualizat la 31 ianuarie 2020
Autentificare
stiriactuale.ro