În presa de la Chişinău am citit, recent, o ştire a unui localnic, Dorin Galben, care se mira de ceea ce numea el realitatea paralela în care trăiesc moldovenii, în cea mai săracă ţară din Europa. Aşa cum m-a surprins şi pe mine deseori de când descind în acest mare oraş, şi acest tânăr se miră cum într-o ţară cu salarii mici există mulţi oligarhi, şomajul e în creştere, dar se construiesc şi se vând blocuri cu apartamente luxoase ce merg până la 100000 de euro/apt! Sau, de unde au bani tinerii care, in fiecare sfârşit de săptămână, umplu cluburile de noapte, consumând băuturi scumpe! Omu’ se mai mira şi de faptul că străzile sunt pline de zeci de maşini ultimul răgnet, de zeci de mii de euro: Range Rover, Toyota Lang Cruiser Prado, BMW, Porche, Mercedes…

Un caz dramatic al unei bătrâne care trăieşte într-un asemenea sat este descris, pe larg, în săptămânalul Ziarul de Gardă, din care am spicuit rândurile ce urmează: ‘’Sără­cia nu are lumină, apă caldă, o mân­care abu­rindă pe masă, foc în sobă şi nicio casă care nu se dărâmă. Aceasta ar fi şi defi­ni­ţia vie­ţii Mariei Gârbu, din satul Ciu­ciu­ieni, raio­nul Sân­ge­rei, care are 82 de ani, din­tre care ultimii 20 îi tră­ieşte în sin­gu­ră­tate, fără rude, fără copii. Doar unii săte­nii mai au grijă de ea din când în când. Mătuşa Maria tră­ieşte de 25 de ani în întu­ne­ric. „De-aş avea măcar un bec şi un radio care să-mi ţină de urât noap­tea, viaţa nu ar părea atât de grea şi atât de nea­gră… Iar dacă nu, atunci am să mă duc în lumea lui Dum­ne­zeu, unde am să-mi găsesc un loc al meu”, se plânge mătuşa.

Des­pre isto­ria Mariei Gârbu am aflat de la „sama­ri­teanca” satu­lui, Anas­ta­sia Andone. „Mă doare inima să o văd cum tră­ieşte. O ajut cu ce pot, dar, ori­cum, nu am bani ca să o conec­tez la lumină”, ne spune Anas­ta­sia, în timp ce ajun­gem la mar­gi­nea satu­lui, unde e şi casa de lut, cu gea­mu­rile cră­pate, a mătu­şii Maria.

Tre­când cu greu pe pote­cile scăl­date în noroi, ne apro­piem de casa încon­ju­rată de copaci uscaţi şi gunoi împrăş­tiat prin toată gră­dina, unde nu a cres­cut de mulţi ani nimic alt­ceva decât buru­ieni. Anas­ta­sia Andone se apro­pie de gea­mul cră­pat şi bate uşor în el cu vâr­ful dege­te­lor. Câteva secunde nu se aude nimic, după care ascul­tăm cum o uşă se des­chide, apoi scâr­ţâi­tul moro­că­nos dar înă­bu­şit al pode­lei, după care uşa la care aştep­tăm cuminţi este des­chisă încet şi printr-o cră­pă­tură vedem o bătrână uscă­ţivă, mică, uşor gâr­bo­vită, înfo­fo­lită în mai multe haine pono­site.

„Tare-i grea viaţa…”, ne spune mătuşa Maria, când află cine sun­tem. „Nu am pe nimeni, abso­lut pe nimeni. Păcat că nu am năs­cut vreun copil. Mama îmi spu­nea că fără copii o să-mi fie tare greu, dar eu eram tânără şi nu mă gân­deam la bătrâ­neţe. Acum sunt singură-singurică… Mai trist şi mai greu e noap­tea, când stau în întu­ne­ric. De aceea, când se lasă întu­ne­ri­cul, mă aşez în genunchi la fereas­tră şi stau aşa, privind la Lună…”, ne poves­teşte bătrâna, aranjându-şi neîn­demâ­na­tic batista pusă peste o glugă.

Mătuşa Maria are o pen­sie de 800 de lei pe lună (circa 160 lei româneşti – n.a.), pen­tru cei câţiva ani lucraţi în colhoz. „Acum totul e scump… nu-mi ajunge prea mult. Aş plăti pen­tru lumină, numai să o am”, ne spune bătrâna, invitându-ne în casa sa, în care sunt trei camere mici şi o tindă. Într-o cameră, pe podea, stau înşi­rate mor­mane de haine, pri­mite de la Pri­mă­ria din sat. „Multe din­tre aceste haine sunt de vară, de aceea nici nu le îmbrac… e frig acum pen­tru ele”, se jelu­ieşte bătrâna, târându-şi picioa­rele pe podeaua aco­pe­rită doar cu lut. În a doua cameră, sunt aran­jate lem­nele tăi­ate, aduse de săteni. Intrând în camera unde mătuşa Maria îşi petrece cea mai mare parte a tim­pu­lui, căl­căm pe hâr­ti­ile strânse de ea ca să aprindă focul. „Aprind focul şi nu arde… Aduc hâr­tii, ca să încă­l­zesc, pen­tru că e tare frig. Iată aici mă încă­l­zesc şi tot aici dorm”, ne arată bătrâna soba mică, învă­lu­ită de un fum albi­cios care vine de la câteva hâr­tii moto­to­lite şi aprinse. „Îna­inte dor­meam pe acel pat”, bătrâna se apro­pie de patul din care au rămas doar nişte scân­duri şi o pla­pumă ruptă. „Cân­dva, căsuţa asta a fost tare fru­moasă, îngri­jită, cu mobilă… Şi lumina ardea în becuri. Acum nu a mai rămas nimic. Casa este bătrână, ca şi mine”, con­ti­nuă femeia. Ante­rior, Maria Gârbu pri­mea aju­tor social pen­tru peri­oada rece a anu­lui, dar, din acest an, nimeni  nu a pri­mit vreun ban.

Anas­ta­sia, care lucrează la cantina şcolii, e şi ea o pen­sio­nară, chi­nu­ită de gre­u­tăţi. În pofida nea­jun­su­ri­lor, con­ti­nuă să-i ajute pe cei care au nevoie de asta. „Nu pot să trec peste dure­rile omu­lui”, spune ea. “Mari­cica e bătrână, dar şi nepu­tin­cioasă. Dacă nu ar fi aju­tată de săteni, ar muri de foame”, mai spune o femeie care aşteaptă micro­bu­zul spre Sân­ge­rei. „Noi toţi sun­tem bătrâni, avem pen­sii mici şi multe pro­bleme de sănă­tate, dar mai sădim câte ceva în grădină şi aşa mer­gem îna­inte”, ada­ugă femeia, urcând în micro­buz.

În R. Mol­dova, locu­iesc 576,6 mii de per­soane care au vâr­sta de peste 60 de ani. Potri­vit date­lor sta­tis­tice, circa 58,4% din numă­rul total al vâr­st­ni­ci­lor locu­iesc în mediul rural. Con­form date­lor Casei Naţio­nale de Asi­gu­rări Soci­ale, în anul 2015, la evi­denţa orga­ne­lor de pro­tec­ţie soci­ală se aflau 669,9 mii de pen­sio­nari, cu 10,3 mii de per­soane mai mult decât anul pre­ce­dent’’.