Venind de la Braşov spre casă, unde fusesem împreună cu tânărul basarabean Dima Sîrghi din Chişinău, fiul meu Alexandru s-a arătat interesat să facem un scurt popas la Micul Trianon din Floreşti-Prahova, despre care ştia că există, dar pe care nu-l văzuse încă. Aflat la mică distanţă de DN1, în dreptul orasului Băicoi, am dat-o cotită spre dreapta şi am ajuns la…ruinele Palatului Cantacuzino, supranumit Micul Trianon.
Acest Palat a fost construit la Floreşti de boierul Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis Nababul, pentru nepoata sa, Alice, fata celui de-al treilea fiu al său, Mihail G. Cantacuzino. Palatul a fost realizat de meşteri francezi, într-un stil eclectic francez, dominat de elemente rococo şi neoclasice, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, care mai proiectase pentru acelaşi boier palatul aflat pe Calea Victoriei nr. 141, cunoscut sub denumirea de Palatul Cantacuzino din Bucureşti, care adăposteşte, în prezent, Muzeul Naţional „George Enescu”.
Proiectul arhitectului Ion Berindey se inspira din arhitectura palatului Micul Trianon, situat în grădina Palatului Versailles din Franţa. Construcţia, realizată în stilul "Mavros", a beneficiat de toate cuceririle tehnicii din epocă, inclusiv betonul armat, şina de cale ferată şi granitul, folosite în premieră de Anghel Saligny la podul Regele Carol I de la Cernavodă.
Palatul, cunoscut la început ca „Palatul Domniţei“, avea la parter 15 încăperi, din care o mare sală de onoare de 70 mp. Construit din cărămidă şi placat pe exterior cu travertin, palatul are la faţada principală o colonadă ce închide o terasă spre care răspund uşile.
Palatul lui George Grigore Cantacuzino imită ca structură Micul Trianon, fiind construit pe 3 nivele inegale (demisol, parter şi etaj), dar împrumută o parte din elementele faţadei de la Marele Trianon. Cele zece coloane neoclasice ce ritmează faţada palatului de la Floreşti sunt grupate în perechi, cu excepţia extremelor, ca la Marele Trianon, care are însă şaisprezece coloane.
Pe faţada sudică a Palatului Cantacuzino, între cele două corpuri decroşate, deasupra intrării holului de onoare, la nivelul etajului unu, se află o splendidă sculptură în basorelief, reprezentand doi îngeri care poartă blazonul familiei. Remarcabile, prin desăvârşita lor frumuseţe, sunt ancadramentele ferestrelor, sculptate în piatră de Albeşti, cu motive diferite pentru fiecare dintre cele trei nivele inegale ale palatului. Zidurile exterioare au peste un metru grosime iar fundaţia palatului şi întregul demisol sunt realizate din piatră brută, ceea ce şi explică păstrarea aproape intactă a primului nivel.
Pentru finisajele exterioare s-a folosit calcarul alb de Albeşti, material considerat la acea vreme ca fiind la fel de preţios ca marmura. Pentru a crea o ambianţă armonioasă şi elegantă, boierul Cantacuzino a plantat arbuşti de esenţă rară în jurul palatului.
În faţa palatului a fost amenajată şi o piscină, a cărei formă se poate distinge şi în zilele noastre, Aici am întâlnit, relaxându-se, două perechi de tineri, care nu au refuzat să-i tragem în poză.
Palatul – care nu a fost locuit niciodată - avea un sistem de încălzire centrală asemănător cu cel de la Castelul Peleş şi mai multe săli de bal destinate oaspeţilor dornici de distracţie.După modelul parcurilor franţuzeşti, în faţa palatului se întindea un mare bazin cu apă, astăzi secat şi mai multe terase care coborau în trepte spre lunca Prahovei. Din bazin, apa se scurgea într-un canal cu apă, care traversa tot parcul şi poate fi urmărit şi astăzi, deşi secat, până la vărsarea în Prahova. Peste acest canal cu apă, se trecea peste mai multe podeţe, dintre care unul, cel mai mare, se păstrează foarte bine şi astăzi. În parc erau înălţate mai multe statui din piatră, ale căror fragmente se mai văd risipite prin iarbă. Tot în incinta parcului, la o mică distanţă de palat, se află o altă construcţie impunătoare, un imens castel de apă înalt de 30 metri, care seamănă izbitor cu Turnul Chindiei de la Târgovişte, pe care în mod sigur a vrut să îl imite.
În urma primei vizite la palat, Maria Tescanu Rosetti, nora lui George Grigore Cantacuzino şi soţia lui George Enescu descrie astfel cadrul natural în care a fost construit palatul: "Adevărat paradis terestru, cu atât mai impresionant cu cât nici de pe calea ferată ce traverseaza câmpia între Floreşti şi Băicoi, nici împrejurimile prăfuite ale proprietăţii, nici drumul desfundat care leagă gara de castel nu lăsau să se întrevadă ceva asemănător. Colorit bogat, armonios împărţit: straturi înflorite, catifeaua de un verde intens a pajistilor netede, carpeni rămuroşi, tunşi impecabil, tufe pline de flori mirositoare; bazine, fântâni arteziene dupa moda franceză, linia clasică a aleilor lungi, cu pietrişul fin bine netezit, care aminteau grădinile de la Versailles, înviorate de asfinţitul soarelui de mijloc de august; pâlcuri de vile luminoase şi de pavilioane vesele, împodobite cu capucine şi muşcate (fiecare copil dispunea la Floreşti de locuinţa sa personală).
Istoria, însă, consemnează şi altfel de vizite. După primul război mondial, germanii au ”despuiat” palatul de table de cupru, furând de aici şi sobele de teracotă. La rândul lor, după terminarea celui de-al II-lea război mondial, ruşii, comuniştii şi sătenii au furat tot ceea ce mai era de furat.
Deteriorarea palatului s-a mai datorat şi cutremurelor din 1940 şi 1977, atunci când coşurile de fum şi o parte din zidurile interioare au fost culcate.
După naţionalizarea din 1948, palatul şi parcul întins pe aproape 160 ha au fost transformate într-o unitate de dresaj canin(!?!), iar din anul 1965 aici apare sanatoriul TBC.
Tristă istorie!
