În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei şi s-a aşezat peste fiecare dintr-înşii.
Mântuitorul făgăduise înainte de patima sa venirea Sfântului Duh, zicând: ,,De folos este ca Eu să Mă duc, că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni. Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede".
Pe când ucenicii se aflau în foişor, s-a făcut pe neaşteptate tunete din cer şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorându-se nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici. Aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare grăind limbile tuturor neamurilor. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, alţii se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta?
Duhul Sfânt s-a pogorât ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu, sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. Duhul nu s-a aşezat pe buzele lor ci pe capete, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul.
Duhul revărsându-se aşadar peste tot trupul, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi prin El toate neamurile au fost călăuzite la cunoştinţa Lui Dumnezeu şi toată boala şi neputinţa au fost alungate.
