Acesta a trăit pe la anii 550 – 600, călătorind din vârstă tânără pe calea cea strâmtă a Lui Dumnezeu, pe care mergând, omul are două sarcini grele de lepădat: averea şi poftele trupeşti. Drept aceea, a renunţat Sfântul la averea sa, împărţind-o săracilor, săturâd pe cei flămânzi şi îmbrăcând pe cei goi, după cuvântul Domnului.
Tot aşa a lepădat şi grosimea trupului, supunându-şi poftele sale cu nevoinţele, cu înfrânarea, cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea, cu ostenelile. Ferindu-se de toată plăcerea cea trupească şi de iubirea dulceţilor lumeşti, înfrânându-se de toate acelea care îngraşă trupul, născând patima, nu şi-a dat somn ochilor săi, până ce sufletul şi trupul lui, curăţindu-se de patimi, nu s-a făcut lăcaş Sfântului Duh.
Dându-i-se darul propovăduirii cuvântului Lui Dumnezeu, împodobit cu multă înţelepciune, viaţa lui strălucea ca o lumină şi era multora de folos, fapt pentru care a fost ales episcop al bisericii din Gortina, păstorind cu fapta şi cu cuvântul, făcându-se pildă tuturor. Cu puterea facerii de bine, era tată al sărmanilor, bogăţie a săracilor, dătător celor care cer, celor care pătimesc, împreună – pătimitor şi preaminunat făcător de minuni.
A mers al Roma, mânat de dorinţa de a propovădui Evanghelia, iar de acolo în Tebaida Egiptului. Aici, ajungând pe vreme de secetă, cu rugăciunile sale pământul a primit ploaie îmbelşugată. După o îndelungă propovăduire, aducând multe suflete la lumina credinţei, Sfântul Eumenie şi-a sfârşit zilele în Tebaida, mutându-se la Domnul, ca bun slujitor al Evangheliei, iar moaştele lui au fost trimise la locul lui de naştere în Raxos, în Grecia.
