Părintele Paisie Olaru

Îmi aduc cu drag aminte de minunatul meu Părinte Paisie! Aşa spunea cu glas duios tuturor: "Am copii de toată mâna!".

Iubea Părintele cu inima de mama pe toţi şi pe toate, aşa cum ne-a modelat Marele Olar - Dumnezeu. Nu întâmplător şi numele de familie - Olaru - îl purta Părintele pe bună dreptate. Vestit şi iscusit "olar" de vase însufleţite, Părintele a ştiut să le dea o formă potrivită multora, însă dacă şi lutul se lăsa modelat în mâinile sale.

Ce minunat a ştiut Dumnezeu să ne zidească: atât de diferiţi şi de deosebiţi unul de altul şi în acelaşi timp atât de frumoşi sufleteşte şi trupeşte! Părintele Paisie prelua acest vas creat de Olarul divin şi îl înfrumuseţa, îl umplea de dragostea sa părintească şi îl îndemna la îndelunga răbdare. Accentuez îndelunga răbdare, pentru că nu uşor este să ai pe mâna duhovnicească un vas însufleţit şi să-l aşezi la loc potrivit pentru a fi bun de folosit atât aici, cât şi dincolo, în faţa Marelui Olar, unde "vasul" trebuie să se prezinte încărcat de roade duhovniceşti spre a-şi dobândi un colţişor de rai. Atenţie! Trebuie să înţelegeţi prin acest "colţişor de răi" ca smeritul Părinte nu râvnea la o mare întindere de rai, ci doar la un colţişor. De ce spunea Părintele aşa? Pentru că iubea atât de mult aceste vase însufleţite, adică pe fiii săi duhovniceşti, şi le dorea tuturor să aibă parte de un mic colţişor de rai. Iată bunătate! Iată dragoste! Iată inima de mama!

Părintele Paisie nu făcea diferenţe între fiii săi duhovniceşti: ca unul este mai mare sau mai mic, mai bogat sau mai sărac, mai puternic sau mai slab, mai ager la minte sau mai puţin priceput. Pe toţi îi povăţuia Părintele, ca fiecare după a sa putere să-şi agonisească în trăistuţa să roade binecuvântate şi la timpul potrivit să se prezinte cu ea la poarta raiului, la uşa milostivirii.

Aşa ne spunea Părintele că până la uşă e grea calea, "osteneala şi durere", dar acolo la uşa ne va întâmpina Măicuţa Domnului cu milostivirea sa şi ne va deschide uşa. De aceea Părintele ne învaţă să strigăm totdeauna în rugă spre milostivirea ei. Avea Părintele o fiică duhovnicească căreia îi dăduse să scrie rugăciuni închinate Maicii Domnului, şi ea cu multă bucurie scria caiete întregi cu astfel de rugăciuni, cum este de pildă Paraclisul Maicii Domnului, şi aceste caiete le dăruia celor care mai veneau pe la Părintele şi care nu aveau cărţi de rugăciuni.

Părintele niciodată nu spunea că "Maria sau Ioan e mirean şi Elena maica", ci îi iubea pe toţi şi pe toate deopotrivă, şi nu laudă poziţia intelectuală sau duhovnicească a cuiva, ştiind să păstreze smerenia fiecăruia, după cât o avea fiecare: mai multă sau mai puţină.

În persoana Părintelui se întâlneau maturitatea duhovnicească şi inima de mama.

Eram ca un bostan verde, necopt, pe care Părintele îl aşteptă să se coacă. Însă era o aşteptare sub o atentă supraveghere, cu fel de fel de poveţe şi îndemnuri, după măsura vârstei trupeşti şi sufleteşti.

Nu îţi dădea repede nota de reuşită în câte ceva, ci trebuia uneori să aştepţi un timp mai îndelungat. De aceea mă străduiam să vin cu ceva nou la spovedanie, ca să-l bucur şi să plec şi eu mângâiata şi ca fulgerul de uşoară, însă, după a sa povaţă, eram totdeauna cu grijă cea mare a cumpătării în toate. Căci mă avertiză Părintele: "Dacă dobitocul cu patru picioare se mai clătină, dar noi cu două?". "Vezi să nu pierzi răbuşul" era altă vorbă a sa, adică să nu pierd calea de mijloc, pe care nu uşor se merge, căci este presărată cu fel de fel de piedici de la cei trei duşmani (trup, negrila şi lume). Îmi aducea mereu aminte Părintele: "Ochiul la inamic, urechea la comandă şi cu Dumnezeu înainte!".

Părintele îi sfătuia pe cei ce veneau la el după ce îi cercetă cu răbdare, îi asculta pe fiecare în parte cu inima sa de mama şi de aceea mulţi reveneau, iar şi iar, şi deveneau copiii săi duhovniceşti iubiţi. Chiar dacă erau mai mari sau mai mici în funcţii, fiecare îşi primea "papara", pedeapsă mai dulce sau mai amară, după greşeală fiecăruia, însă era o pedeapsă de la bunul Părinte Paisie! Aşa era Părintele şi de aceea mulţi şi multe s-au alipit de blândeţea sa statornica. Pentru că Părintele Îl iubea nespus de mult pe Dumnezeu şi cine iubeşte astfel, aşa blândeţe va câştiga.

De te privea, nu se putea să rămâi o vreme să-l priveşti, nu într-un mod fanatic, ci cu sfială şi respect pentru a sa vârsta grăitoare prin virtuţi bine conturate şi prin aleasă să trăire duhovnicească tainică, foarte tainică.

Aşa îmi spunea: "Ce ai văzut rău la mine să nu faci". Vedeţi cât îşi ascundea acel bun, la care eu trebuia să fiu mereu atentă şi receptivă la tot ceea ce împlinea Părintele minunat în fiecare zi.

Cât ar fi fost sufletul de atins de ceva vătămător, se transformă, se vindeca prin sfatul minunatului părinte, care era ca un leac pentru sufletul bolnav şi aşa dispărea răul din "vasul" şlefuit de iscusitul olar prin acest sfat şi uneori cu un canon: "Să nu mai faci!". Este un lung proces psihologic şi cu anevoie şi cu multă, multă cunoaştere de sine vei izbuti să nu mai faci, şi să nu crezi că ai biruit! În urcuşul duhovnicesc Părintele te ajută, dar trebuia să vii şi tu ca luptător spre a urca, cu arme sigure ca spovedania sinceră, exprimată clar, şi îndeplinirea canonului dat de Părintele. Spovedania trebuia să fie exprimată clar, căci Părintele ne spunea să nu fim aţe încâlcite, ci să o facem simplu şi curat: să vorbeşti cum îţi este portul şi să te porţi cum îţi este cuvântul.

Puterea rugăciunilor sale era dragostea şi frică de Dumnezeu, şi aşa se transmitea şi în sufletul tău, ca un izvor lin şi binefăcător. Sufletul avea de câştigat, ca şi trupul, oricât de bolnav ar fi fost.

Părintele Paisie nu lasa pe nimeni singur să lupte, ci până la ultima răsuflare, cât îi stătea în putere, cu mâinile sale te îmbrăţişă şi te îmbărbăta ca să te poţi lupta, dar cu condiţia să rămâi mereu al său copil iubit şi să nu-l părăseşti.

Efortul personal în tămăduire (credinţa şi nădejdea celui bolnav în vindecare) era unit cu al Părintelui, cu ruga să şi dragostea sa părintească pentru copilul său bolnav.

Despre Hrana Sfântă, aceasta se dădea aşa cum s-a rânduit de Sfinţii Părinţi, şi anume: în fiecare post, şi în diferite alte împrejurări în care se aflau cei ce veneau la el. Părintele chibzuia să nu se ia nici prea rar, nici prea des Sfânta Împărtăşanie, şi aceasta după spovedania fiecăruia separat, căci fiecare aştepta să-şi însănătoşească sufletul şi trupul prin puterea Sfintei Liturghii şi a Sfintei Împărtăşanii.

Părintele ne spunea: "Mergeţi la biserică şi după ce vă împărtăşiţi veniţi la mine să vă spun şi de drum o blagoslovenie". Şi aşa, prin puterea Sfintei Împărtăşanii şi cu sfaturile şi blagoslovenia Părintelui, toţi se însănătoşeau sufleteşte şi trupeşte.

Am spus că Părintele a fost un mare tăinuitor al darurilor. Când plângeam şi lacrimile îmi curgeau pe obraji, scumpul Părinte prindea cu degetul său o lacrimă şi o aşeză pe obrazul sau! Aşa inima de mama, plină de dragoste, avea! Plângeam eu, plângea şi Părintele. Tristeţea şi bucuria le împleteam împreună. Aşa te ridica minunatul Părinte, coborând la inima ta şi alipind-o de a sa. Sufletul ne salta de bucurie că Bunul Dumnezeu prin Părintele ne mângâia aşa de dulce.

Eu l-am asemănat pe Părintele Paisie cu Sfântul Serafim de Sarov. Părintele este fratele său mai mic. Sfântul Serafim de Sarov spunea: "Bine ai venit, bucuria mea!", iar Părintele Paisie spunea: "Bine ai venit, dragul tatii!". Cât ai fi fost de ostenit şi împovărat, când îl întâlneai uitai de toate şi nu te mai saturai să-l priveşti şi să să-l asculţi.

Legături duhovniceşti cu toată lumea avea. Pe toţi îi primea în chilia sa, în inima sa. Nu era nevoie să spună Părintele: "Să mai vii!". Chemarea se făcea prin însăşi prezenţa sa de părinte cu inima de mama. Credinţă, nădejdea şi dragostea erau legătura Părintelui cu toţi: de la arhiereu la micul cerşetor, de la ministru până la micul ţigănaş chiar. Îşi primea fiecare porţia de hrană duhovnicească şi binecuvântarea sa.

Folosea Părintele şi scrisoarea pentru cei de departe şi mijlocea uneori prin cei ce cunoşteau persoană ca să-i ducă mesajul. Era tot timpul veghetor să nu rămână cineva uitat. Cât de puţin ar fi scris, dar mult suflet punea.

Părintele avea o măsură în toate: în cuvânt, în rugă, în milostenie, în ocara, în bucurie şi în tristeţe, în lauda. Fiecare îşi află măsura în tot ce cauta prin măsura Părintelui. De tine depindea să-l urmăreşti, să-l asculţi cum vorbeşte şi cât vorbeşte şi să încerci să faci după a ta putere cele spuse de el.

Nu ştiu dacă l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Hozevitul, dar îl iubea şi îi citea poeziile sale, la fel şi pe Sfântul Paisie Velicikovski îl admira. Dar pe cine nu iubea? Pe toţi Sfinţii şi Sfintele, şi ne dădea exemple din modelul lor de viaţă şi ne povăţuia cum trebuie să păşim în această lume ca să ne fie bine acolo, într-un colţişor de rai.

Faptele minunate ale Părintelui acestea sunt: salva de la înecare sufletele şi le aducea la limanul păcii şi a bucuriei.

Îi plăcea adesea să spună capitolul XIII din Epistola întâi a Sfântului Apostol Pavel către Corinteni şi în special versetele acestea: "Dragostea îndelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţa, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodată".

Despre despărţirea din ceasul morţii, Părintele vorbea totdeauna cu nădejde. El adesea spunea: "Să faci, Doamne, cu mine ce vrai, numa-n iad să nu mă dai!".

Părintele Paisie a fost echilibrat în gândire şi nu a folosit din cele de extremă (visuri, vedenii) niciodată. Şi-a păstrat conştiinţa limpede, raţională. Se raporta la suferinţă cu smerenia sa, zicând: "Spun la alţii să aibă răbdare, dar îmi trebuie şi mie răbdare". Suspină, îl durea, mulţumea în tăcere.

Ceea ce a fost deosebit de minunat la înmormântarea să a fost iubirea noastră care l-a înconjurat şi iubirea sa pe care ne-a dăruit-o ca un scut de apărare. Buchetele de copii duhovniceşti ai săi sunt răspândite pe toate plaiurile romane, aşa cum însuşi spunea: "Am copii de toată mâna!". Şi sunt convinsă că toţi vor face cât de puţin din ceea ce au auzit şi au văzut la Părintele.

Relaţia sa cu Părintele Cleopa a fost foarte strânsă, se ştie de multă lume, dar vor rămâne de taină multe, aşa cum spunea Părintele: Nu spune tot ce ştii. Însă nu dintr-o stare egoistă nu se spune tot, ci este o măsură şi aici pentru cât spui, căci cu anevoie se pot interpreta unele cuvinte şi uneori pot căpăta alte înţelesuri, neplăcut şi greşite. Cum spunea Părintele: "Nu tot cu polonicul, e bine şi cu linguriţa". Aceasta are un tâlc, şi anume, după cum spunea Părintele Paisie, să facem puţin şi bun din toate, după puterea noastră. Nimic să nu fie fără măsura. Aşa făcea şi Părintele: Vorbea puţin, dar gândea mult. Depindea şi de mulţimea care îl aştepta şi scotea din prisosul inimii sale multe şi nespus de bine, atunci când mulţimea era însetată şi flamanda şi le spunea: "Aţi văzut oaia: mănâncă ziua şi noaptea rumega. Aşa şi frăţiile voastre: Ce aţi auzit la mine să rumegaţi acasă". Părintele Paisie nu punea povară mai mult decât o putea duce fiecare. Totdeauna era deosebit de atent şi cu postul. Uneori zicea că mai bine mănânci de nouă ori pe zi, decât o dată şi mult. De aceea nu recomandă nevoinţe. El se străduia să te modeleze, să fii un călător pe calea împărătească.

Obişnuia  ot timpul ca în vorbele sale să nu lipsească colţişorul de rai. Niciodată nu te îngrozea cu pedepsele întunericului şi bine mai făcea, pentru că cei ce veneau erau îndureraţi şi Părintele Paisie le deschidea fereastra raiului, cu soare mult şi flori înmiresmate. Aceasta era un medicament pentru copiii săi duhovniceşti, atât psihic, cât şi cu mult folos duhovnicesc.