Acest cuvios părinte a fost din satul Viţiani din ţinutul Tarsiei, iar părinţii lui aveau multă avere. Fiind bine crescut, când a împlinit vârsta de douăzeci de ani, a fost cuprins de dragoste dumnezeiască. Pentru aceasta, lăsându-şi părinţii, s-a retras în muntele Olimpului şi s-a dus la Mănăstirea Avgarilor, în care străluceau prin sihăstrie şi viaţă îmbunătăţită unchii săi după mamă. Aici a fost tuns în monahism şi dobândind ceea ce-şi dorise, slujească tuturor fraţilor cu inimă bucuroasă şi smerită înţelepciune. Nu era stăpânit de niciun gând lumesc, avea o haină de păr şi o pătură pe care se culca, acolo unde găsea loc să se odihnească puţin. Se spune că după ce s-a făcut monah, n-a dormit niciodată cu faţa în sus, nici pe partea stângă, în cei şaptezeci de ani cât a sihăstrit. Săvârşindu-se din viaţă egumenul mănăstirii, i sa încredinţat marelui Eustratie egumenia, pe care a primit-o înduplecat de rugămintea fraţilor.
Toată ziua se ostenea la muncile cele trupeşti, iar noaptea o petrecea cu rugăciuni şi îngenuncheri. Când se citea şi se cânta Canonul, fericitul intra în Sfântul Altar şi sta de la început până la sfârşit, zicând cu umilinţă întru sine: ,,Doamne miluieşte-ne". Când i s-a apropiat sfârşitul, a chemat pe toţi ascultătorii şi monahii, zicându-le: ,,Fraţilor şi părinţilor, vremea vieţii mele a luat sfârşit, deci, fiii mei iubiţi păziţi făgăduinţa Sfintei schime ce aţi primit, ştiind că lucrurile de faţă sunt vremelnice şi deşarte, iar cele viitoare sunt veşnice. Deci, sârguiţi-vă, fiii mei, ca să vă învredniciţi părţii celor mântuiţi". Acestea zicând, s-a închinat, a înălţat mâinile şi ochii către cer şi zicând: ,,Doamne, în mâinile Tale pun duhul meu", a adormit somnul odihnei.
