În această lună în ziua a douăzeci şi opta, pomenirea Sfinţilor Apostoli şi diaconi: Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena.
Sfintii Apostoli din cei 70 Prohor, Nicanor, Timon şi Parmena au fost printre primii diaconi ai Bisericii lui Hristos.
În Faptele sfinţilor Apostoli (6, 1-6) se spune că sfinţii doisprazece Apostoli au ales şapte bărbaţi plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune - Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae - şi i-au hotărât în slujba de diaconi.
Sfânta Biserică face pomenirea lor împreuna în această zi de 28 iulie, chiar dacă ei au propovăduit cuvântul credinţei şi mărturiseau pe Domnul Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi om desăvârşit în locuri şi timpuri diferite.
Sfântul Prohor l-a însoţit mai întâi pe sfântul Apostol Petru şi a fost făcut de acesta episcop în cetatea Nicomidia. După Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Prohor a devenit însoţitor şi impreuna-lucrator al sfântului Apostol Ioan Teologul, şi împreună cu acesta a fost sunghiunit în insula Patmos. Aici sfântul Prohor a scris cartea Apocalipsei după dictarea inspirată a sfântului Ioan, Apostolul cel Iubit. La întoarcere în Nicomidia sfântul Prohor a converitit mulţime multă de păgâni la Cristos, şi din această pricină a primit cununa muceniciei. (Alte imagini cu sfântul Prohor împreună cu sfântul Ioan Teologul.)
Sf. Apostol şi Diacon NicanorSfantul Nicanor a primit mucenicia în aceeaşi zi în care sfântul întaiul-mucenic şi arhidiacon Ştefan (prăznuit la 27 decembrie) şi mulţi alţi creştini au fost ucişi cu pietre.
Sfântul Timon a fost aşezat de Apostoli episcop al cetăţii Bastoria în Arabia, şi acolo a pătimit multe de la evrei şi păgâni pentru predica Evangheliei. A fost aruncat într-un cuptor aprins, dar puterea lui Dumnezeu a făcut să iasă nevătămat. O tradiţie occidentală spune că sfântul Timon a murit răstignit.
Sfântul Parmena a predica cu înflăcărare pe Hristos în Macedonia. A murit de o boală care l-a lovit. Dar exista şi o tradiţie conform căreia sfântul Parmena a primit cununa muceniciei cândva pe la sfârşitul domniei împăratului Traian (98-117).
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Evstatie, cel din Ancira.
Acest sfânt era ostaş şi, fiind adus înaintea lui Cornelie guvernatorul Ancirei, a mărturisit slobod şi cu îndrăzneală pe Hristos. Pentru aceasta a fost bătut fără milă, şi pătrunzându-i gleznele l-au târât de la cetatea Ancirei până la râul Sangarul, urmat şi privit de guvernator. Şi acolo, băgându-l într-o raclă, l-au aruncat în râu. Iar din voia lui Dumnezeu un înger a scos la uscat racla în care se afla sfântul sănătos, cântând psalmul acesta: "Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt..." După aceea aflând aceasta guvernatorul şi rusinându-se, scoase sabia şi se omorî singur. Iar sfântul mucenic rugându-se şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine printr-un porumbel trimis din cer şi mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sufletul în mâna îngerului cel care îl scăpase din râu. Şi au fost îngropate cinstitele lui moaşte în cetatea Ancirei.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Acachie cel Nou.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Drosis, care, în topitoare de aur fiind aruncată, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Irina, care era din Capadocia şi se afla în Mănăstirea lui Hrisovalant.
IrinaSfânta Irina trăia în Capadocia, în sânul unei familii înstărite şi de neam ales, în vremea de după moartea împăratului iconoclast Teofil (842). Teodora, asigurând regenta, cauta în întreaga Împărăţie o soţie pentru fiul său, împăratul Mihail al III lea (842-867). Remarcată de trimişii Curţii pentru frumuseţea să şi pentru nobleţea deprinderilor sale, Irina fu trimisă la Constantinopol împreună cu sora sa, care s-a căsătorit mai târziu cu împăratul Bardaş, fratele Teodorei. Fiind în trecere pe lângă Muntele Olimp din Bitinia, făcu o vizită sfântului Ioanichie cel Mare (cf. 4 noiembrie) care o salută prezicându-i că avea să devină Stareţa a Mănăstirii lui Hrisovalant. Providenţa împiedicase căsătoria ei cu împăratul şi cu inima uşurată şi plină de bucurie ea îşi împarţi averea şi se retrase la mănăstirea lui Hrisovalant, ctitorita de patriciul Nicetas (Nicolae), în apropierea rezervorului de apă ce poartă numele lui Aspar, într-un loc plăcut, departe de pieţele publice şi de locurile zgomotoase. Cu ocazia consacrării în monahism, preafericita taie, odată cu podoaba părului său, orice legătură care o mai ţinea legată de lume şi se deda cu sârguinţă lucrării ascezei, ştiind că în măsura în care trupul este slăbit, omul interior se reînnoieşte şi se apropie de Dumnezeu. Înveşmântată cu o singură tunica, pe care o schimbă o dată pe an, hrănindu-se doar cu pâine şi apa, se supunea de bunăvoie, cu bucurie, la tot ce i se oferea, fără să se împotrivească sau să cârtească. Căinţa ei neîncetata îi umplea inima de bucurie şi făcea să-i strălucească fata; asemeni unui pământ fertil, ea rodea fructele îmbelşugate ale sfintelor virtuţi. Le privea pe toate măicuţele ca pe nişte regine şi se considera slujitoarea lor, dedându-se celor mai grele munci pentru a le ajuta. Din gura să nu ieşeau decât cuvintele Evangheliei sau ale Sfinţilor Părinţi, la care medita neîncetat. Pe când se afla de mai puţin de un an în mănăstire, citind plină de admiraţie viaţa Sfântului Arsenie cel Mare (cf. 8 mai) care se rugă de la apusul soarelui până a doua zi dimineaţa, ea se puse să facă asemenea. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, ajunse încet-încet să rămână în picioare, cu mâinile întinse în rugăciune, toată ziua şi toată noaptea. Lupta cu atâta iscusinţă pentru a-şi supune trupul la aplecarea ce o avea sufletul ei către Dumnezeu, încât nici o uneltire diavolească nu putea să o atingă. Când diavolul îi aducea în minte mărirea şi uşurinţa vieţii pe care ea o lăsase în urmă, se ducea să îşi marturisesasca aceste gânduri Stareţei sale îndoindu-şi efortul în asceza, şi astfel era pe data izbăvita.
La moartea Stareţei, ea fu desemnată, împotriva voinţei ei, să îi urmeze şi primi consacrarea de la Patriarhul Sfântul Metodie (cf. 14 iunie). Amintindu-şi atunci de profeţia Sfântului Ioanichie şi considerând de datoria ei să nu caute plăcerea ci să "ducă slăbiciunile celor ce nu aveau forţa ei" (Romani 15, 1), ea trăi de-acum că un înger pământesc, prelungindu-şi posturile, rugându-se toată noaptea şi făcând nenumărate metanii. Prin aceste mijloace ea îşi atrase bunăvoinţa lui Dumnezeu şi primi atâta înţelepciune încât fu în stare să conducă nenumărate suflete pe calea Mântuirii. Ea cerea măicuţelor să nu o considere că o stăpână, ci ca una dintre ele, care fusese pusă în slujba lor. Cu blândeţe şi răbdare le încuraja să se conducă în tot ceea ce înfăptuiau după spiritul Evangheliei. Refuzând deşertăciunea laudei şi cinstei din partea oamenilor, pentru a nu fi renunţat la lume decât în aparenţă, ele trebuiau să se îngrijească să-şi păstreze nu doar curăţia ci şi blândeţea, virtuţi superioare celor ale naturii, pe care Hristos le dă în dar celor care se roagă lui cu credinţa. Orice reuşită vor fi avut, ea le sfătuia să o considere că un dar al lui Dumnezeu şi să rămână în căinţa şi rugăciuni de mulţumire neîncetate. Ea le interzicea, dealtfel, să se roage pentru sănătatea lor, căci nimic nu e mai folositor sufletului, spunea ea, decât boala acceptată cu recunoştinţă.
Primind de la un Înger darul de a fi văzătoare cu duhul, Sfânta era ca un Profet al lui Dumnezeu în Mănăstirea să. După ce se odihnea puţin la terminarea slujbei de dimineaţă, ea le chema pe măicuţe una câte una şi, cu multă artă şi înţelepciune, le ajuta să se arate în faţa lui Dumnezeu curate şi fără prefăcătorie, scoţându-le la iveală gândurile lor cele mai tainice. Ea deveni la scurt timp renumită în toată capitala pentru virtuţile sale şi pentru înţelepciunea cu care îşi conducea comunitatea, şi toate felurile de oameni, bogaţi şi săraci, simpli şi nobili, veneau către ea pentru a-i primi sfaturile şi să se mărturisească în rugăciunile ei. Pe toţi îi învaţa folosul pocăinţei şi a convertirii care, în orice clipă, pot să ni-l aducă pe Dumnezeu în ajutor.
Sprijinită de harul dumnezeiesc, ea făcea neîncetate progrese în asceza şi în rugăciunea curata. În timpul Postului Mare, până la Paşti, ea nu mânca pâine ci doar câteva legume, o dată pe săptămână. Privegherea în fiecare noapte îi devenise la fel de naturală ca somnul pentru ceilalţi oameni şi ea îşi petrecea toate nopţile, cu mâinile întinse spre cer, cufundată în sfinte contemplaţii. Uneori rămânea în această stare şi două zile la rând, ba chiar o săptămână întreagă, încât una din măicuţe trebuia să o ajute să îşi lase în jos braţele amorţite. Într-o noapte o monahie privi în curte şi o văzu pe Sfânta Irina în rugăciune, ridicată de la pământ în chip minunat iar cei doi falnici chiparoşi care se înălţau în curtea Mănăstirii îşi aplecaseră vârfurile lor până la pământ şi nu le-au ridicat decât după ce Sfânta i-a însemnat cu semnul Crucii. Această rugăciune din noapte era inspaimântoare pentru diavoli, care îşi înmulţeau asalturile în timpul nopţii. O dată unul dintre ei arunca pe ea fitilul aprins al unei candele. Veşmintele Irinei începură imediat să ardă. Dar ea rămase neclintită şi ar fi fost arsă de vie dacă o monahie, trezită de mirosul cărnii şi a hainelor calcinate, nu ar fi forţat uşa să intre în chilia ei. În mijlocul fumului des, ea o văzu cu surprindere pe Sfânta în flăcări, în picioare şi nemişcată în rugăciunea sa. Cum era deranjată de măicuţă ce se străduia să stingă flăcările, Irina îşi lăsă braţele în jos şi îi spuse pe un ton de reproş: "De ce m-ai lipsit de o asemenea bucurie prin venirea ta neaşteptată? Un Înger se ţinea înaintea mea, impletindu-mi o cunună de flori nemuritoare, nemaivăzute de ochiul omenesc şi era gata să mă ia când tu l-ai alungat". Iar când măicuţă smulse zdrenţele de haine lipite de carnea ei, o mireasmă plăcută cuprinse toată Mănăstirea.
Altă dată, un călător pe mare venit din Patmos se prezentă la Mănăstire şi dădu Sfintei trei mere delicioase, pe care Sfântul Apostol Ioan îl însărcinase să i le înmâneze. Primul măr îi ajunse să o hrănească 40 de zile, timp în care gura ei răspândi o mireasmă nemaiîntâlnita, pe cel de al doilea îl împarţi comunităţii în Joia Mare şi îl păstră pe al treilea ca pe un talisman de preţ, zălog al bunurilor nepieritoare ale Raiului.
Cu simţul său profetic, preafericita Irina împlini un mare număr de alte minuni şi prezise în mod special asasinarea lui Bardaş, urmată la puţină vreme de cea a lui Mihai al III-lea (867) precum şi preluarea puterii de către Vasile Macedoneanul. Ajutată de Sfântul Vasile cel Mare şi de Sfânta Anastasia Farmacolitria ea vindeca pe posedaţi şi salva pe una din rudele sale - pe care împăratul plănuia să o omoare acuzată de trădare - apărând în fata suveranului, strălucitoare şi plină de mărire. Împăratul Vasile îşi recunoscu greşeală, ceru iertare, şi apoi îşi arata bunăvoinţă în ajutorul Mănăstirii.
Sfânta Irina ajunse la vârsta de 103 ani, păstrându-şi toată prospeţimea şi frumuseţea trupească, semn al frumuseţii sufletului său. Îngerul său păzitor o prevenise cu un an înainte de ziua exactă a morţii sale şi când veni ziua aceea ea îşi aduna măicuţele, le numi Stareţa pe care o alesese Dumnezeu şi după ce le-a încurajat să dispreţuiască tot ce este trecător pentru a nu trăi decât pentru Mirele lor prea iubit, ea închise liniştit ochii şi îşi dădu sufletul în mâinile Domnului. Înhumata în biserica Sfântului Mucenic Teodor, mormântul său răspândea în permanenţă o aromă suavă, arătând tuturor că se făcuse bineplăcută lui Dumnezeu. Până în zilele noastre Sfânta Irina nu a încetat să intervină în ajutorul celor care o cheamă cu încredere.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Pavel, întemeietorul Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos.
