Această floare duhovnicească şi mireasă a Lui Hristos, s-a născut pe la jumătatea secolului al XVII-lea, în satul Vânători – Neamţ, din binecredincioşi părinţi. A fost căsătorită, împotriva voinţei ei, cu un tânăr evlavios, dar neavând copii şi sufletul Teodorei arzând de dorinţa unei vieţi închinate numai Lui Dumnezeu, a îmbrăţişat cinul monahal la schitul Vărzăreşti – Focşani şi soţul ei, la schitul Poiana Mărului. Năvălind turcii în părţile Buzăului, au dat foc schitului, iar Cuvioasa s-a retras în munţi, împreună cu stareţa ei şi după moartea acesteia, având o descoperire dumnezeiască, s-a întors în pădurile neumblate din jurul schitului Sihăstria şi anume în pustie, în părţile schitului Sihla.
Acolo, Cuvioasa s-a nevoit bărbăteşte, vreme de mulţi ani, în post şi rugăciune, în lacrimi şi mii de metanii, uitată de lume, îndurând multe ispite şi năluciri de la diavoli, foame, lipsuri, gânduri şi mai ales frigul aspru al iernii, iar cuviosul Pavel, duhovnicul ei o împărtăşea cu sfintele daruri şi îi ducea cele de trebuinţă, din când în când. După moartea acestuia, a rămas cu totul singură, căci nimeni nu ştia locul şi aspra ei nevoinţă. I se rupseseră hainele, iar în loc de hrană, mânca măcriş, fructe de pădure şi alune. În această şcoală a liniştii şi rugăciunii, Cuvioasa a dobândit darul rugăciunii de foc, care se lucrează în inimă, darul lacrimilor, al răbdării şi al negrăitei iubiri de Dumnezeu.
Ajungând aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, se ruga cu lacrimi să-i fie rânduit un preot ca s-o învrednicească de Preasfintele Taine. Cu rânduială de sus, egumenul Sihăstriei a observat cum păsările duceau fărâmituri în pustie şi a trimis doi fraţi să vadă unde se duc. Aceştia, călăuziţi de mâna Lui Dumnezeu, au ajuns noaptea aproape de peştera Sfintei Teodora şi au văzut-o cum se ruga, înconjurată de văpaie de foc ceresc. Înfricoşându-se, au strigat, iar Cuvioasa i-a chemat pe nume, le-a cerut o haină să se acopere şi le-a poruncit să aducă un duhovnic. Primind Sfintele Taine, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului şi a fost înmormântată în peştera în care a vieţuit.
După 1830, când domnitorul moldovean Mihail Sturza a reînoit schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului; le-a strămutat apoi, la biserica din satul Miclăuşeni, iar acum Sfintele moaşte sunt la Mănăstirea Pecersca din Kiev şi aşezate în raclă de mare preţ, pe care scrie „Sfânta Teodora din Carpaţi”.
