Sergiu Celibidache povestea unui fenomen muzical

Un student la Politehnica din Bucureşti, sărac şi slobod la vorbă, care-şi câştiga pâinea ca pianist într-o şcoală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut, unul dintre cei mai cunoscuţi dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

Născut în 1912, la Roman, Celibidache – „Celi”, cum îi spuneau prietenii – a fost unul dintre cei mai importanţi dirijori ai secolului XX, cu o carieră internaţională care a durat cinci decenii. A plecat din România în 1935, ca să-şi continue studiile la Paris.

În 1945, la doar 33 de ani, devine dirijor principal al Filarmonicii din Berlin. Urmează o ascensiune fulminantă, care îl duce pe toate scenele lumii. Devine faimos pentru hotărârea de a nu înregistra discuri şi pentru numărul mare de repetiţii pe care îl cere orchestrelor. În paralel cu dirijatul, are activitate pedagogică şi componistică. Din 1979, până la moartea sa (1996), a fost director muzical al Filarmonicii din München.

Scrisorile trimise prietenului său din România, Eugen Trancu-Iaşi, din 1939 până în 1977, sunt o mărturie a carierei sale spectaculoase şi a modului special în care Celibidache înţelegea muzica. Ele au fost publicate în volumul „Scrisori către Eugen Trancu-Iaşi”, apărut la Editura Vremea. Mai jos sunt câteva fragmente, publicate anul trecut in ziarul Metropolis:

15 octombrie 1945, Berlin: Dragul meu Ginel, am ajuns departe de tot, aş vrea să te faci o musculiţă şi să vii într-o seară de vară la Berlin, să-ţi îngheţe inimioara de emoţie.

22 iulie 1946, Berlin: Eu duc o viaţă foarte grea din punct de vedere prieteni căci n-am timp să mă ocup de nici o relaţie. Tot timpul liber (închipuie-ţi şi tu ce timp rămâne liber după ce dai 18 concerte lunar) îl sacrific Filarmonicii ca intendant. Dar lucrurile merg excelent. Opoziţia presei şi a publicului a fost complet învinsă. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr şi mai ales român. […] Dacă-l vezi pe Menuhin (Yehudi), du-te şi te prezintă ca prietenul meu.

[…] În privinţa frizurii m-am gândit că forma cea mai comodă este chelia. M-am gândit foarte serios la sfatul tău dar mi se pare foarte crud. Cum să sacrific eu cogeamite coamă, pe care am scăpat-o de terorile războiului şi care mi-a salvat viaţa la 28 aprilie! (am fost rănit la cap şi mână)

6 august 1947, Blu-Haleusee: Am propuneri din toată lumea, în afară de Tibet (până şi din Australia). Era cât pe ce să plec pentru 2 săptămâni la Moscova (cu care ocazie m-aş fi repezit la voi şi la ai mei), dar Furtwängler n-a vrut să rămână la Berlin din cauza unor contracte cu străinătatea.

N-am timp să-ţi scriu bancuri, cu toate că abia mă abţin… Salutări şi sărutări duşmanilor şi prietenilor.

28 noiembrie 1950, Buenos Aires: Iată-mă la bordul avionului de întors către Berlin, după terminarea turneului sud-american. Succesul, cu tot boicotul coloniei evreieşti de acolo (care este foarte numeroasă şi, în materie de artă, foarte puternică), a fost deasupra tuturor aşteptărilor. Am fost purtat pe braţe, sărutat, violat, invitat, invidiat, în fine, mai combină şi tu…

5 iulie 1955, Germania, Titisen: „Nu ştiu dacă îţi aduci aminte că îţi scrisesem o dată că mă sperii de cum se deschid porţile în faţa mea şi de situaţiile extraordinare care mi se oferă. Nu mi-am păstrat părul negru, am albit destul, dar cred că am rămas modest (cu toată critica ce am făcut-o lui Toscanini) aşa cum mă ştii tu.

[…] La anul se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Mozart şi Victor de Sabata m-a chemat la Milano să mă roage să dirijez Don Giovanni. Am stat 3 zile cu el. Într-o seară, după exemple la pian, dezbateri, discuţii, mi-a spus: „Caro Celi (aşa îmi spune) <…> e piu grande direttore di tutti”. Nu-ţi scriu asta ca să mă laud, nici ca să te influenţez sau explic pentru ce mi s-au suit mie lucrurile la cap, ci pentru că am găsit asta enorm din partea lui. Un document de modestie şi de profundă umanitate.

27 martie 1956, Roma: […] Apropo, radio Berlin şi Londra nu asculţi? Am făcut la 14.III Requiem-ul de Mozart cu corul Ludwigskirche destul de bine. Soliştii (cei mai scumpi de pe piaţă) au cam făcut în pantaloni (din nefericire nu numai ai lor). La 6 aprilie, acelaşi lucru şi la München.

24 decembrie 1957: […] Închipuie-ţi că, după concert, publicul a invadat scena şi nu m-au lăsat să ies. S-au format coruri care strigau: „Hierbleiben, Hier-bleiben, Hier-blei-ben!”, ca la fotbal. Îţi aduci aminte? La Hamburg au aplaudat tot timpul pauzei până când a trebuit să reîncepem partea a doua.

[…] Dragă Ginele, şi toate astea sunt obţinute numai cu muzica, fără să fi cheltuit un dolar cu publicitatea, fără să fac discuri şi compromisuri (deformează complet valorile gramaticale muzical) şi fără să dirijez în Statele Unite, de unde pleacă toate orbitele carierilor internaţionale.

[…] Ştii tu care este ambiţia mea cea mai mare în privinţa ta? Să-ţi dovedesc cu metrul şi lingura cât de diletanţi sunt toţi dirijorii şi cât de naivi şi fără carte au fost Toscanini şi Furtwängler. Trebuie să crezi că am înnebunit. Totuşi aşa este. Tot ce publicul şi presa chemau „sens arhitectonic” era o improvizaţie puerilă de oameni (amândoi) de mare dinamism.

19 martie 1958, Torino: […] Am venit deja foarte obosit din Israel unde am dirijat 22 de concerte în 35 de zile. Asta muzică, futu-i mama lor, se repetă de 10 ori un program şi tot plin este. Nu ştiu cum fac!

Abia am coborât din avion la 1 1/2 ziua, am început proba la Auditorium RAI (RadioItaliana) la ora 3. Poţi să-ţi închipui ce vâjâială de urechi şi ce oboseală.

[…] După asta fac 10 zile de aşa-zis schi. Adică, la vârsta mea şi cu antecedentele cunoscute, tăbăcirea, pardon, curului la temperaturi scăzute. Dar decât să aluneci pe stradă, sau la bursă, parcă tot mai bine-i pe zăpadă.

14 aprilie 1958, Cervinia: […] De când trăiesc ascult şi înjur. N-am găsit încă nici un muzician (include şi pe Enescu, Toscanini şi Furtwängler) care să fi priceput relaţia dintre Allegro Vivace (tempo întâi al Scherzoului) şi Presto (tempo trioului).

4 februarie 1961, Roma: Eu sunt bine şi fac o carieră puţin specială (nu fac nici un fel de discuri sau înregistrări şi nici nu dirijez la festivaluri internaţionale din lipsă de probe – se dau 4 probe şi eu cer 10). Dar am mari satisfacţii în domeniul muzicii. Filarmonica din Berlin mă recheamă ca dirijor pe viaţă, cu drepturi de pensie şi autoritate de popă. Nu mă duc. Filarmonica din New York, la fel. Rămân liber şi independent. Ce zici de asta?

6 ianuarie 1962, Torino: Căsuţele de pe insula Lipari, care te-au făcut să crezi că m-am îmburghezit, le-am făcut cu mâna mea (rupt piatra, ars varul, stuf, lemn, fier bătut şi nimic material ce nu se găseşte pe insulă). Vreau să fac un mic sătuc pentru prieteni, stil românesc – Balcic. Bani n-am, căci trebuie să ajut o imensitate de oameni.

Dar sunt cel mai scump dirijor din lume.

Ştii, dacă eşti cel mai bun o pot şti şi cei care se pricep puţin, dar dacă eşti cel mai scump o ştiu toţi, se vede, e scris în contract…

5 ianuarie 1963, Davos: […] Auzi culmea: în momentul în care-mi murea mama (pe 28.9, orele 00.45) eu eram în plină sărbătorire a celui mai mare succes al carierei mele la Stockholm, succes nu numai de public, ci revelat în discursul preşedintelui sindicatului presei de specialitate […]. N-am simţit nimic, din contră o euforie necontrolată şi continuă. N-am dormit toată noaptea de fericire. A durat 3 zile fericirea. Plecat la Veneţia găsesc telegrama, dar teatrul (răsvândut) mă obligă (5.000.000 lire amendă posibilă) să dirijez. La a doua bucată (Sensemaya de Revueltas) mămica mi-a oprit pentru 3 secunde memoria. Se vede că nu i-a plăcut programul.

2 martie 1967, Stockholm: A sosit aici la Stockholm reprezentantul lui Columbia Corporation (cea mai mare organizaţie de concerte din lume), Mister Wilford, şi îmi oferă direcţia generală a uneia dintre cele mai mari orchestre din lume: I. New York Philharmonic; II Philadelphia Symphonic; III Boston Symphonic. După 1 noiembrie 1969. Dragă Ginele, eu n-am dirijat în USA din cauza comercializării excesive a muzicii. Orchestrele sunt grozave dar mentalitatea caca. Deci mă gândesc să refuz, căci nu văd cum aş putea schimba torentul acela de dolari organizat.

23 octombrie 1967, Londra: Cu America lucrurile se complică. Eu nu lucrez cu impresar şi evreii noştri m-au făcut să înţeleg că fără ei taxele s-ar ridica cam la 80% din onorariile mele. Aşa că, dacă-i aşa, prefer să stau la Paris unde sunt nişte franzeluţe colosale… În orice caz, nu m-am vândut şi n-o să mă vând aşa de ieftin cum cred dânşii.
Uitam să-ţi spun că am avut o conferinţă de presă la München şi una la Bonn, unde am spus cu gura mare toate adevărurile despre Germania muzicală actuală (adică căcatul care se oferă şi căcatul care se înghite) şi natural că mi-am făcut alţi o sută de prieteni noi şi fideli.

2 februarie 1970: Băiatul meu este o minune de personalitate. Îmi pare foarte rău că-s prea bătrân pentru el, mă pot juca zile întregi dar viaţa nu-mi lasă nici măcar o jumătate de oră pe zi. Îl iau peste tot cu noi şi doica. Are un an şi jumătate şi înţelege tot. I-am telefonat de la Madrid la Paris şi Ioana l-a pus la telefon şi mi-a zis: „Lalo, lalo, papa!” M-am lichefiat complet, îţi închipui.