Aşa scrie pe un panou omagial, dedicat prof. Nicolae Boaru, prezent în fiecare an, cu sufletul său mare, ca invitat de onoare, la tradiţionala sărbătoare a satului basarabean Selemet, raionul Cimişlia. Anul acesta însă, dom’ profesor Boaru n-a mai venit. Cu numai o lună în urmă, pe 9 octombrie, domnia sa plecase în Ceruri...
Regretatul dom’ profesor găsea timp pentru Basarabia. De câteva ori pe an.Când spunem că găsea timp, subapreciem acţiunile sale – el găsea nu doar timp, ci şi o parte din sine, pe care a zidit-o martiric în miile de cărţi donate bibliotecilor basarabene.
Visa cu ochii deschişi reunirea românilor într-o Românie Mare, Românie a întregului neam.
Ne-a lăsat tuturor, ca testament, reîntoarcerea Ţării la ea acasă. A crezut sincer că se poate. Şi da, se poate, fraţilor! În fiecare secundă, în fiecare minut, în fiecare oră prin limba maternă răsună eterna pohtă a lui Mihai Viteazul de a-şi chema poporul sub un singur Luceafăr.
Un român absolut, Nichita Stănescu, a spus cândva că poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală. Domnul Nicolae Boaru a fost şi literat, şi soldat într-o singură fiinţă. Literat pentru că prin cuvântările şi scrierile sale întărea trunchiul limbii române, soldat pentru că lupta pentru ea, transformând-o astfel, după cum spun poveştile populare, într-o însoţitoare năzdrăvană.
Nicolae Boaru a fost un Om care susţinea tinerele talente scriitoriceşti, le dădea indicaţii de lectură, îi făcea să descopere în ei-înşişi ceea ce ei-înşişi nici nu ar fi bănuit.
Am rămas prematur fără de el. Suntem pustiiţi şi nu ne-am împăcat cu această imensă pierdere.
Când o cetate se surpă din interior regele porunceşte să fie dărâmată. Păcat că nu putem porunci durerii noastre să se autodărâme.
Aşadar, să nu fim trişti şi să credem în viitor, aşa cum ne sfătuia, cu vorba lui, caldă şi nemuritoare, dom’ profesor Boaru.
Mira VOINU, studentă USM Chişinău
