Ca un atent observator al vieţii social-politice din Basarabia – “încă Republica Moldova” , cum spunea un mare patriot român, trăitor pe meleagurile prahovene, recunoscut şi respectat de către românii de peste Prut – sunt profund dezamăgit de ceea ce se întâmplă acum pe scena politică din Chişinău, unde au revenit…comuniştii şi socialiştii îndrăgostiţi de Moscova, care se luptă să ţină Moldova cât mai departe de Europa şi, evident, România.
Ştiu că prietenii mei unionişti din Basarabia şi diaspora mă vor contrazice, cu manifestările lor, cea mai recentă fiind aceea din PMA N, unde mii de moldoveni au cerut reunirea cu Ţara, dar eu rămân pesimist, ca şi un distins fost om politic ploieştean , ing.Romeo Hanganu, al cărui articol scris şi publicat în „Jurnalul prahovean” în... luna octombrie 2013, rămâne încă actual. Motiv pentru care îl şi supun atenţiei dumneavoastră, aşteptând eventuale comentarii...
“Am citit abia zilele acestea articolul scris în august de doamna Cristina Iancu, intitulat „Să ne luăm ţara înapoi! Dar ţara vrea să vină înapoi?”. După ani de zile de patriotism deşănţat, după o lungă perioadă de manipulare şi minciună în legătură cu Moldova, după ce subiectul a fost folosit în mod interesat de politicieni din toate colţurile scenei politice, am citit în fine un punct de vedere pertinent (şi curajos) privind şansele reîntregirii ţării.
Sunt moldovean, m-am născut în Iaşi, unde am locuit până la 23 de ani. Am avut prieteni şi colegi de şcoală ai căror părinţi din Basarabia au trăit nenorocirile anilor ’40, când mulţi dintre ei au fost nevoiţi să se refugieze dincoace de Prut, pentru a nu fi deportaţi în gulagurile siberiene. De la ei am aflat despre realităţile de acolo, despre rusificarea forţată şi distrugerea identităţii naţionale româneşti în Basarabia. Cu trecerea anilor am înţeles tot mai mult că procentul celor care mai sunt legaţi sufleteşte de România nu depăşeşte 20% din totalul populaţiei din Basarabia. Am fost încă odată convins de aceste lucruri în vara anului 1998, când am organizat un spectacol Mihai Eminescu la Chişinău, cu un grup de actori minunaţi şi un cor din Ploieşti. Câteva sute de moldoveni cu lacrimi în ochi, entuziasm în marea sala a Palatului Naţional din capitala Moldovei şi…cam atât.
De aceea am tratat cu rezervă după 1990 entuziasmul unionist al unora fără nici o legatură cu Moldova, teoreticieni care niciodată nu au avansat vreo soluţie viabilă; declaraţii sforăitoare, poduri de flori şi o utopică dorinţă de a întoarce istoria înapoi, de acolo de unde ne-ar fi convenit. Ştim că Moldova este pământ românesc, chiar dacă mai mereu a fost sub stăpânirea altora ; de altfel, prima cedare a teritoriului către Rusia a facut-o Imperiul Otoman în 1812, după războiul ruso-turc. Aşa că un mod pragmatic de a vedea lucrurile ar fi să lăsăm Moldova să-şi vadă de drumul ei, fără a uita să-i sprijinim pe românii de acolo, măcar aşa cum o fac ungurii cu etnicii lor care trăiesc în alte ţări.
Tot cu pragmatism ar trebui să fie tratate interesele românilor din ţară, ca prioritate absolută a oricărui guvern. Urmăresc cu stupoare cum se fudulesc patriotard guvernanţii noştri, constructori ai gazoductului Iaşi – Ungheni, prin care ar trebui să facem export de gaze către Moldova. Care gaze ? Gaze ieftine din producţia internă, cele care abia asigură 70% din necesarul României. Aşa că va trebui să completăm nu 30% din necesar, ci mult mai mult cu gaze ruseşti pe care marele producător de la est ni le livrează (prin intermediari) la cel mai mare preţ din Europa. Gazoductul va fi o afacere bună pentru Moldova. Statul vecin va face o economie de 100 de milioane de euro anual când va cumpăra toate gazele de la noi. Filozofii vorbesc despre o opţiune strategică a României, care nu se discută exclusiv în termeni financiari. Dar binele românilor n-ar trebui să fie opţiunea noastră de căpătâi ? Înţeleg că exportul de gaze este o cerinţă a Comisiei Europene, care a criticat România pentru lipsa conductelor care să permită comunicarea cu reţelele de gaze din statele vecine. Dar dacă în cazul Moldovei ar mai funcţiona ceva pârghii sentimentale, câţi ştiu şi cum se explică faptul că din decembrie exportăm gaze spre Ungaria şi în scurt timp în Bulgaria ? Repet, toate aceste ţări importă gaze din Rusia, la preţuri mai mici decât cele importate de ţara noastră. Iar autorităţile din România stau liniştite, vânzând pielea ursului din pădure şi punându-şi speranţele în gazele de şist şi în depozitul descoperit în Marea Neagră ; vestea proastă este însă că zăcămintele de gaze de şist cât şi cele din Marea Neagră se află abia în faza de explorare ; asta înseamnă că vor mai trece mulţi ani până când vor putea fi extrase ; dacă vor fi extrase …
Un singur lucru este cert : preţul gazelor la consumatorul casnic în România creşte periodic, ultima dată în urmă cu câteva săptămâni cu 8%, cu încă 1% la 1 octombrie şi cu 2% la 1 ianuarie 2014. Iar noi ne jucăm buimaci rolul de colonie europeană docilă, exportând gaze ieftine. Oare nu suntem în faţa unei forme de trădare naţională ?”
