Spuneam mai zilele trecute că România se află de ceva vreme într-un vid politic fără precedent.
Şi mai spuneam că, peste tot acest vid politic, care încearcă să se cârpească şi să se umple pe ici pe colo cu câte un bizar şi patetic “cuplu “ de genul Gorghiu-Blaga sau vreo fantezie născută din disperare şi lipsă de inspiraţie temeinică, de genul ALDE, PMP sau orice altă încropitură acrită şi răsuflată, există totuşi un personaj care, misterios şi încăpăţânat, pluteşte peste marele neant politic românesc asemenea duhului dădător de viaţă.
Generalul Oprea este cel care, născut din încleştarea titanilor politici, a devenit precum Făt-Frumos, crescând peste vară cât alţii în 25 de ani de trudă şi târnoseală pe ogorul mănos al puterii.
Generalul Oprea, a cărei tenacitate ne este binecunoscută tuturor, a ţâşnit spectaculos la rampa politică, după ce vreme de ani de zile singura menire pe care şi-a asumat-o sau i-a fost destinată a fost aceea de catalizator sau punct de sudură între diversele alianţe politice, în diverse guverne sau guvernări, sub un preşedinte sau altul.
Nu mai constituie un secret pentru nimeni faptul că UNPR, partidul domnului general, s-a născut dintr-o necesitate absolută de a crea un pol de contrabalans al puterii în vremurile în care Traian Băsescu atingea vârful acestei puterii şi când, lovit fiind de strania-i epifanie care l-a ajutat mereu în tot ceea ce a însemnat destinul lui de personaj politic, a prevăzut declinul care va urma şi modul în care puterea politică va fascicula şi se va reconfigura până la plecarea lui din fotoliul prezidenţial şi mult după aceea.
Se spune că, în politică, este ca în dragoste-porneşti cu cele mai minunate viziuni şi aspiraţii şi, după ce a trecut perioada de îndrăgostire, rămâi în acea relaţie doar dacă ai înţeles că suma eşecurilor şi cruda realitate reprezintă adevăratul combustibil pe care urmează să se dezvolte relaţia şi să rămână temeinică.
Gabriel Oprea, asemenea lui Traian Băsescu, nu a iubit şi nu iubeşte nimic uman din zona politicii, singura mare iubirea a celor doi rămânând PUTEREA. Ea şi numai ea !!!!
Traian Băsescu şi-a făcut ieşirea din zona vizibilă a puterii pe aceste acorduri triumfale. Gabriel Oprea şi-a făcut intrarea fix pe aceeaşi temă, cu menţiunea că Oprea, dincolo de orice lozincă naţionalistă, dincolo de orice empatie şi sentimentalism politic intim, rămâne singur şi nedivizat în vreo altă imagine sau persoană din anturajul personal sau din vreun personaj din celelate zone ale politicii.
De aceea, episodul Ponta şi guvernarea USL nu au făcut decât să scoată şi mai mult în evidenţă, cu fapte şi argumente, această poziţie de unicitate egotică politică a domnului general.
Gabriel Oprea promite să nu dărâme niciun guvern din care face parte, aşa cum cuvântul dat şi interesul naţional rămân reperele fixe, obsesive ale profilului său politic.
Însă, a vorbi de seriozitatea cuvântului dat, de sacralitate şi solidaritate în zona puterii este ca şi cum am vorbi despre scorpionul urcat pe spatele ţestoasei care urma să-l treacă apa.
În politică şi în război, singurul cuvânt de onoare se aplică la siguranţa personală şi la atingerea obiectivul vital al fiecăruia.
Desigur, nu încape nicio îndoială că domnul general a manifestat cele mai bune şi nobile intenţii în oricare dintre împrejurările şi alianţele politice în care a picat şi în care a acceptat să intre sau a fost chemat să o facă din raţiuni care în marea majoritate scăpă profanilor şi visătorilor politici ca esenţă şi gravitate.
Acum, mai nou, dat fiind faptul că aşa-zisul guvern Ponta şi-a consumat demult orice preorgativ în orice aspect al politicii (şi tind din ce în ce mai mult să cred că nici nu a deţinut vreodată vreunul dintre argumentele pe care şi-a bazat efemera şi formala fiinţare) iată că se arată zori noi pentru un posibil nou guvern în care domnul general va juca- cum altfel ?- rolul nodului gordian.
Vasile Blaga iese şi spune că se gândeşte (fiind vorba între noi, o face de multă, foarte multă vreme) că cea mai bună formulă politică guvernamentală pentru acest moment de mare impas ar consta într-un guvern minoritar care să fie încropit la foc automat, fireşte, cum altfel, decât cu ajutorul UNPR-ului.
Întrebarea este- această minoritate guvernamentală din cine ar putea fi alcătuită ?- având în vedere că tot ceea ce a mai rămas din ceea ce aproape că nu a existat în zona partidelor politice româneşti sunt nişte jalnice epave, triste figuri şi umbre ale unora care bântuie politica românească de la dreapta la stânga şi invers.
Şi, astfel, apare o revelaţie pe cât de uluitoare pe atât de evidentă: singurul candidat posibil, singurul element viabil pentru a crea o formulă guvernamentală, fie ea şi “minoritară “, rămâne nimeni altul decât UNPR-ul în frunte cu liderul său.
Într-un fel sau altul, omniprezenţa generalului Oprea pe baricadele puterii în tot acest răstimp de lipsă a celorlalţi lideri din zona aceasta a pregătit temeinic şi solid deznodământul oarecum previzibil.
Aspectul cel mai importat care se desprinde din această posibilitate aproape iminentă este acela care ţine de sensul real al unui guvern condus de Gabriel Oprea.
În condiţiile în care, cu un preşedinte cvasiinexistent şi cu o clasă politică lovită de disoluţie şi lipsă de azimut, în a căror completare vine un Parlament scindat, adus la paroxism şi sfâşiat de lupta de la vârful puterii, toată puterea politică din stat pare că tinde să se concentreze într-un singur loc şi într-o singură mână, care nu întârzie să se antreneze neobosit pentru a prinde şi a reţine definitiv hăţurile ei.
Aproape nimeni nu pare să fi observat un fenomen pe cât de evident pe atât de năucitor şi alarmant care se petrece de o bună bucată de vreme în sânul Parlamentului.
Şi cu atât mai mult ar fi de urmărit atent acest fenomen cu cât Parlamentul reprezintă în oricare stat democrat barometrul şi indicele fluctuaţiilor şi al tendinţelor de creştere, descreştere, orientare şi reorientare ale puterii de la vârful statului.
Dacă până înainte de terminarea primei sesiuni parlamentare din acest an, acum în vară, s-a vorbit aproape în continuu timp de 3 ani de majoritatea PSD ca un factor determinant şi un suport vital în polul decizional guvernamental, în ultimele 3 luni, mai exact în toată perioada de vacanţă de vară, această concentraţie garantată parlamentară a început să se dilueze puţin câte puţin, făcând loc unui alt pol de suport al puterii politice. Cel al UNPR-ului.
Zi de zi aproape, presa mai anunţă câte o “achiziţie” pe care UNPR-ul o face discret sau făţiş din zona parlamentară sau locală şi nu numai.
Efectivele “elitei” uneperiste cresc pe nesimţite, însă sigur şi ameninţător pentru oricare alt oponent sau aspirant la consolidare în sfera puterii.
Nu vorbesc acum de cei 1 million de membri pe care generalul Oprea îi are configuraţi în tabloul ideal şi ideatic al doctrinei de partid şi al viziunilor personale.
Vorbesc despre chestiuni reale, temeinice şi evident probate.
Aşa că, cu un efectiv local de oameni care să asigure ariergarda pentru alegerile parlamentare care vor avea loc în toamna lui 2016 şi cu poziţia ascendentă pe care domnia sa o are şi o consolidează zilnic în cele mai fierbinţi zone ale guvernării, putem asista la o surpriză de proporţii uriaşe în această toamnă atunci când cu adevărat va trebui ca vidul de putere să ia sfârşit şi să existe un guvern real cu o şi mai reală susţinere parlamentară.
Şi, atunci, mă întreb, cine va guverna cu adevărat România şi ce rol şi rost va mai avea la modul real prezenţa, şi aşa morganatică, a lui Klaus Iohannis la umbra generalului Oprea care se întinde rapid şi dens asupra întregului spectru politic?
Pentru că, dacă alături de Traian Băsescu, poziţia generalului Oprea a fost în permanenţă în controlul şi calculul primului dintre ei, în varianta Iohannis, această poziţie tinde să îşi piardă echidistanţa şi ierarhia şi să răstoarne accidental şi incidental poziţia preşedintelui, golind complet de sens şi palpabilitate persoana prezidenţială.
Bineînţeles, aparenţele pot înşela, aşa cum se întâmplă extrem de des în jocul şi imaginea politice.
Am putea crede, şi asta se şi doreşte până la un anumit punct, că generalul Oprea respectă ierarhiile puterii statale, cu probitatea şi punctualitatea cazonă pe care le-a afişat în fiecare poză şi delegare în cadrul grupurilor politice din care a făcut şi face parte.
Acel “noi suntem serioşi” este cu atât mai evident în aceste zile şi în raporturile domnului general cu instituţia prezidenţială şi cu imaginea lui Klaus Iohannis.
Iar seriozitatea şi oficiozitatea raportului Iohannis-Oprea a putut fi observată cu ocazia fiecărui moment în care preşedintele a avut acele întâlniri cu domnul general.
Se pare că acesta şi este elementul comun care caracterizează cele două personaje politice şi care a creat o stranie comunicare între ele, justificând preferinţa preşedintelui pentru sfătuirea în cele mai importante şi urgente treburi ale statului din ultima perioadă cu generalul Oprea.
Ca o primă concluzie care poate fi trasă din tot acest tablou al actualităţii politice de moment, se pare că asistăm la unul dintre cele mai importante, deşi tensionate şi apoteotice, momente ale clivajului clasei politice şi restartarii ei de pe cu totul alte temeiuri şi interese interne şi internaţionale.
Cu siguranţă că această toamnă ne va revela tuturor o sumă de elemente cheie legate de felul în care va fi sau a fost regândită paradigma politică a ultimilor 25 de ani în oricare dintre structurile şi nivelele ei.
Dacă România a ajuns la momentul în care, ca profil politic, economic şi social, necesită o nouă clasă politică cu o nouă orientare şi dacă această orientare, ţinând cont de pattern-ul mentalităţii naţionale în privinţa felului în care trebuie condusă România, precum şi a condiţiilor şi circumstanţelor internaţionale şi geopolitice în care ţara noastră se află în aceste momente, necesită un element de sorginte militară în vârful ierahiei puterii, rămâne de văzut.
