Mă încearcă un sentiment al tristeţii, unul al dezamăgirii şi un altul al dispreţului faţă de o stare de fapt provocată de un mediu în care se spune că totul este posibil. Cu toţii avem uneori tristeţi pe care nu le exteriorizăm, supărări pe care nu ni le manifestăm şi cu toate acestea emanăm stările noastre şi celor din jur. Aş dori să vă spun că sunt surprins neplăcut de atitudinea şi lipsa solidarităţii, privind situaţiile de ansamblu provocate de diverse schimburi de opinii dintre politicienii proveniţi din vechea generaţie faţă de tineri. Că vrem sau nu, că recunoaştem sau negăm, asta depinde doar de curajul pe care îl avem cu toţii în faţa realităţii şi a adevărului, dar este nefiresc ca adversarii politici din afara unei formaţiuni politice să speculeze şi să profite pe urma tăcerii opace. Toţi vorbesc pe la colţuri în şoaptă de tensiuni în sânul unei organizaţii locale.
Predomină frica. De ce? O explicaţie certă nu am. Mie îmi este teamă doar de Dumnezeu. Ştiu sigur un lucru. Oamenilor le este frică de singurătate.
La Ploieşti, eu am cunoscut un om care nu te lăsa singur. Sunt sigur că şi-a asumat de-a lungul timpului poate şi greşelile altora care astăzi s-au dezis de el şi îl înjură în gura mare. A fost nedrept şi am rămas cu un gust amar atunci când omul care a iubit prea mult ploieştenii nu a mai găsit o vorbă de bine din partea nimănui. Astăzi, eu personal îi simt foarte mult lipsa şi consider că era singurul om care se pricepea să detensioneze orice situaţie.
Nu am de ce să stârnesc controverse dacă spun că mă simt fiul ploii şi nu îmi pot exprima democratic punctul de vedere fără să deranjez minţi obtuze, care nu ezită în schimb să atace, ca mai înainte să cugete. Stă în firea umană ca uneori să mi se strecoare în suflet sentimentul de neîncredere, să mă simt scârbit şi neputincios în a mă face auzit, când, tânăr fiind, sunt denigrat, folosit şi tratat ca ciucă a râsului în spatele uşilor închise.
Trebuie ruptă pisica în două şi spus lucrurilor pe nume. Sunt tânăr şi nu vreau să fiu condus de oameni impuşi de la centru sau din frustrări iscate de înfrângeri mai vechi în faţa aceloraşi adversari. Generaţia mea trebuie să fie liberă, pentru că de aceea părinţii noştri s-au sacrificat în '89.
Pretinzând că au ajuns la maturitate politică şi sunt mari lideri, consider că este neloial ca unii politicieni cramponându-se de putere să-şi regleze conturile chiar şi cu colegii mai tineri care li se opun.
Folosindu-se de informaţiile lăsate de Grigore Ureche în "Letopiseţul Ţării Moldovei", scriitorul Costache Negruzzi scrie capodopera literară "Alexandru Lăpuşneanul", de unde provin şi celebrele cuvinte aparţinând domnitorului: "De nu mă vor, eu îi voiu pre ei şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dînşii şi tot voi merge, ori cu voie, ori fără voie!“.
Le sugerez distinşilor politicieni educaţi de PCR să nu rămână angrenaţi în nuvela istorică, ghidându-se după vorbele lui Lăpuşneanu.
Noi tinerii, dorim ca viitorul să ni-l clădim singuri şi tot singuri să ne alegem calea dreaptă, nu de dreapta. În politica românească, reforma o putem face doar noi.
Cu ideile unor personaje născute din imaginaţia lui Ceauşescu, s-or înveseli bunicii noştri în amintirea tinereţilor, dar în niciun caz nu poţi desăvârşi un act de performanţă în administraţia publică şi în politică, folositor tinerei generaţii.
