Aceşti Sfinţi Mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian (286 – 305), pe când în Nicomidia domnea Maxim. Pornindu-se prigoană împotriva creştinilor, mulţi se ascundeau în munte şi prin pustietăţi. Printre cei ascunşi se afla şi un tânăr Evlampie, care a fost trimis în cetate să cumpere pâine. Mergând, a văzut cărţile împărăteşti la porţile cetăţii şi, citindu-le, a fost prins de închinătorii la idoli şi dus în faţa judecătorului. Mărturisind că este creştin, a fost pus la chinuri pe care le-a îndurat cu bărbăţie, iar apoi l-au dus în capiştea idolilor şi l-au îndemnat să se închine lui Marte, zeul războiului. În loc să jertfească, a poruncit idolului să cadă şi, căzând, acesta s-a sfărmat în ţăndări.
Fiind supus la chinuri şi mai grele, a venit la privelişte şi sora sa Evlampia care, mărturisind că şi ea este creştină, se ruga de prigonitori să fie părtaşă la chinurile fratelui ei, pentru Hristos. Băgându-i pe amândoi într-un cazan cu apă clocotită şi rămânând nevătămaţi, multă lume a crezut în Hristos şi li s-au tăiat capetele tuturor, împreună cu dânşii. Aşa cei doi Sfinţi Evlampie şi Evlampia, au luat cununa muceniciei.