Sfântul Iacob a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului, rânduit a păstori credincioşii Cetăţii Sfinte chiar de Sfinţii Apostoli. Ca păstor al creştinilor şi rudă a Domnului, era mult iubit de popor şi slăvit pentru evlavia şi viaţa lui aspră. Pentru că se ruga mult în genunchi şi cu mâinile ridicate în sus, i se îngroşase pielea ca la genunchii de cămilă.
Îşi câştigase aşa de mare vază între creştini, încât era socotit unul din stâlpii bisericii Lui Hristos, iar poporul îl numea „cel drept”, pentru viaţa lui curată şi pentru judecata lui nepărtinitoare şi sănătoasă. De la Sfântul Iacob ne-a rămas o „Epistolă”, care se află în Noul Testament, plină de porunci înţelepte pentru a duce o viaţă sfântă şi „Sfânta Liturghie”, care se săvârşeşte şi azi în Biserica ortodoxă greacă o dată pe an, de ziua Sfântului Iacob, la 23 octombrie.
Tradiţia bisericii ne spune că a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim şi ucis cu pietre, pentru credinţa lui în Hristos, rugându-se, pentru ucigaşii săi, că nu ştiu ce fac.
