Părintele Teofil Pârâian spunea că în bunătate se cuprinde iubirea, dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea şi e pregătită de blândeţe, de înfrânare, de credinţă şi de facerea de bine. Toate acestea duc la o situaţie din care poţi observa dacă eşti bun sau dacă eşti rău, sau poţi să-ţi dai seama de cei din jurul tău.
Ca să adăugăm ceva la ceea ce avem pozitiv, trebuie să scoatem din sufletul nostru fărădelegile şi să ne silim să nu mai intre niciun fel de chip al răutăţii, să ne jenăm de răutatea pe care o avem şi să ne bucurăm de tot ceea ce poate fi creştin în noi. Atunci sigur înaintăm în bunătate, sigur devenim mai buni.
Dacă suntem nepăsători la gânduri, la manifestările noastre, dacă nu ne interesează ce se întâmplă cu noi sau cu alţii, înseamnă că nu suntem preocupaţi de bunătate şi nu vom avea niciodată bunătate, ci vom fi cel mult cu viaţă amestecată, aşa încât, cuvântul bun, pe cel bun îl face şi mai bun şi cuvântul rău, pe cel rău îl face şi mai rău.
În cartea Mântuirea păcătoşilor, în partea a doua, se spune că noi trebuie să avem faţă de Dumnezeu inimă de fii; faţă de aproapele nostru inimă de mamă, iar faţă de noi înşine, inimă de judecător. Pentru a spori în bunătate, să ne condamnăm când facem rele, să nu mai avem nimic în suflet ce nu I-ar plăcea Lui Dumnezeu, să fim buni şi să avem performanţa naturii în viaţa omenească şi anume inimă de mamă.
