Aceşti Sfinţi au trăit în zilele împăratului Diocleţian, Sfântul Fotie fiind nepot al Sfântului Anichit. Când împăratul se lăuda cu chinurile pregătite pentru cei ce vor chema numele Lui Hristos, Sfântul Mucenic Anichit nu s-a înspăimântat de înfricoşările tiranului, ci s-a mărturisit cu îndrăzneală că este creştin, ocărând rătăcirile idolilor. Pentru aceste cuvinte a fost bătut cu vine de bou, până când i s-a rupt carnea şi i se vedeau oasele.
Ca să-l înspăimânte, au dat drumul unui leu, asupra lui, dar acesta arătându-se mai blând de cum ar fi fost o oaie, ştergea cu piciorul său cel drept, sudoarea ce curgea pe obrazul Sfântului. Mulţumind Lui Dumnezeu, la sfârşitul rugăciunii, s-a făcut cutremur mare şi a căzut idolul lui Iraclie şi s-a făcut praf, precum şi o parte a cetăţii Nicomidiei, omorând mai mulţi eretici.
Pentru aceasta, Sfântul a fost mult chinuit, dar rămânând nevătămat, nepotul său Fotie, a alergat să-l îmbrăţişeze, numindu-l tată şi unchi. Atunci împăratul a poruncit ca amândoi să fie chinuiţi în toate chipurile până ce vor muri şi i-a băgat într-un cuptor cu foc, unde au primit sfârşitul chinurilor şi cununile biruinţei, fiind scoşi afară întregi, neatinşi de foc nici măcar la păr.
