Reunirea Basarabiei cu România - un subiect din ce în ce mai aprins atât la Bucureşti cât şi la Chişinău – mi-a reamintit de modelul german de reunificare a celor două Germanii, proces început forţat prin ruperea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989 şi finalizat juridic şi administrativ la 3 octombrie 1990, dată când pe harta Europei a reapărut Germania reîntregită.
În 1986 am vizitat Germania de Est, cea comunistă, partcipând la un schimb de experienţă cu jurnaliştii din Magdeburg. În cele câteva zile, am văzut de aproape gardul de sârmă ghimpată dintre nemţi şi…germani, inclusiv nişte cruci ale celor ucişi în încercarea lor de a trece dincolo, în Vest. Nu am să uit niciodată cum nemţii de dincolo de gard stăteau relaxaţi şi ne priveau zâmbind la noi, cu compătimire – cel puţin aşa am perceput eu acele priviri ale militarilor vest-germani. În ultima zi a vizitei am mers la Berlin, de unde urma să luăm avionul spre casă. Prilej de a vedea, de la distanţă, Zidul… Morţii.
Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece şi factor declanşator al multor drame umane, a fost construit, pe 12 august 1961, la ordinul liderului comunist Walter Ulbricht, cu acordul liderului sovietic Nichita Hrusciov. La această operaţiune, denumită ”Trandafirul”, au participat însă numai militari est-germani, zidul de protecţie ”antifascist” având o înălţime de 4m, pe o lungime de cca 160km, cu o fâşie de siguranţă lată de 100m, cunoscută ca fâşie a morţii. Pentru supravegherea zonei au fost ridicate 300 de turnuri de observaţie, cel mai celebru având o înălţime de 365m, cu un restaurant rotativ aflat la ultimul etaj.
Zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental şi Republica Democrată Germană, timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecinţele scurgerii de forţă de muncă şi pierderilor economice asociate cu migraţia zilnică a unui mare număr de profesionişti şi lucrători calificaţi est-germani în Vest. Existenţa, timp de aproape trei decenii a Zidului, a provocat scăderea semnificativă a emigraţiei (evadaţi - "Republikflucht" în germană): de la 2,5 milioane, în perioada 1949-1962 şi la numai 5000 - între 1962 şi 1989, ultima victimă fiind Chris Guefroy, împuşcat în februarie 1989.
Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană şi pentru întregul bloc comunist. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afişat în lumea occidentală, în special după împuşcarea, intens mediatizată de mass media occidentale, a câtorva sute de evadaţi est-germani. Liberalizarea politică de la sfârşitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricţiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstraţii de masă şi căderea guvernului comunist, condus de Erich Honecher. În momentul când noul guvern a dat publicităţii, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităţilor est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriaşe de est-berlinezi s-au apropiat de zid şi, în cele din urmă, au traversat prin toate cele opt puncte de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulţimea din Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.
