Lucian Avramescu este, în acest moment, unul dintre cele mai bune condeie din literatura şi jurnalistica românească. Un poet şi publicist de calibru, care stăpâneşte arta de a-şi apropia cititorul, vorbind în dodii şi vrăbii – cum spune el. Este autor a peste 370 de editoriale, note de călătorie, antologii, versuri, eseuri, mai nou şi analist politic în presa scrisă şi la televiziunea neprietenoasă cu preşedintele ţării.
-De unde până unde, dle Avramescu, „prietenia” asta faţă de preşedinţii ţărişoarei noastre?
- De când m-am născut a doua oară, în 1990, când împlinisem deja 42 de ani, am fost mereu în opoziţie cu preşedinţii – un blestem al firii mele. Şi, dacă mă numiţi rebel, nu greşiţi. Practic, mă declar un cetăţean al fostei ţări, România. În toate cele trei volume din Ciorne, pe care le lansez acum la Ploieşti, am avut treabă cu preşedinţii. După primul volum publicat în anul 2002, care cuprinde pamflete, tablete şi poeme în proză (cum le-a numit uncărturar), toate critici severe la adresa PDSR, a preşedintelui Iliescu, cu care m-am împăcat mai târziu, au urmat celelate două, cărţi ce conţin productele jurnalistice care-mi poartă iscălitura şi care au fost încredinţate, pentru a deveni carte, în 2011, tiparniţei prietenului meu Tavi Ştireanu. Aceste texte, deştepte sau şchioapete, sunt publicate în ultimii şapte ani – perioadă ce coincide cu mandatele preşedintelui Băsescu, o perioadă – din punctul meu de vedere – nefastă pentru viaţa Romaniei, pentru intelectualitate, pentru soarta cărţii, pentru ierarhizarea valorilor, pentru tot ceea ce dimensionează o civilizaţie europeană. Acest personaj Băsescu a reuşit să transforme România din ţară europeană în trib, să răstoarne – din păcate şi ireversibil, cred – scara valorilor, să pulverizeze principii morale şi să incendieze avutul şi sârguinţa spirituală a înaintaşilor. Am scris, nu o odată, despre această perioadă cu tristeţe, cu amărăciune, iar pamfletele care amuză pe unii dintre cititori sunt un fel de râsu’-plânsu’, cum spunea Nichita. Multe dintre aceste texte au apărut în Jurnalul Naţional, altele doar pe site-ul AM Press - unde sunt director general ori în publicaţiile Prahova, Monitorul de Suceava, Curierul de Vâlcea şi chiar într-un ziar din Piatra Neamţ, patronat de Pinalti, care atunci când s-a prins că îi înjur partidul şi liderul – cel care l-a făcut putred de bogat - ar fi spus: Afară cu ăsta, fir-ar mă-sa a dracului!.
- Observ că “omul zilei” este Traian Băsescu. Oare el este singurul vinovat de evoluţia post-decembristă a României?
-Cititorii pot regăsi în cele 1500 de pagini nu numai pamflete împotriva lui Traian Băsescu şi a altor potentaţi ai zilei, ci şi articole despre viaţa românului de rând, despre dramele şi destinele care se consumă în cartierele mărginaşe ale oraşelor, despre vioara Stradivarius pe care cânta nepotul meu, celebrul violonist Alexandru Tomescu, sau despre pianele pe care bunicul, Dumnezeu să-l ierte! - le-a cumpărat pentru cei patru copii. Cu modestele mele arme jurnalistice, am încercat să redau ceea ce se întâmplă în România, despre activitatea publicistică desfăşurată atât înainte de Revolutie ( nu am fost un virgin politic!), cât şi după 1989, despre ziua de 22 decembrie când am făcut ziarul Tineretul liber cu nişte oameni de pe stradă, deoarece colegii jurnalişti fugiseră, iar Casa Scânteii era pustie, precum şi despre agenţia de presă (AM Press), pe care am infiinţat-o. Şi să nu uit, în 2004, la propunerea dlui Mircea Ionescu Quintus, primarul de atunci, Emil Calotă, m-a făcut Cetăţean de Onoare al Municipiului Ploieşti, în ciuda refuzului meu, calitate care îmi dă dreptul să particip la viaţa şi problemele urbei. De când s-a schimbat primarul (Andrei Volosevici – n.a.), nu am fost însă invitat nici măcar o dată la şedinţele Consiliului Local! Apropo: oraşul ăsta mai are primar?
- Are, dar el se află sub comanda “prietenei” dumneavoastră, Roberta Anastase, şefa PDL Prahova şi mâna dreaptă a preşedintelui Traian Băsescu, aşa că...
- Poate aveţi dreptate, nu ştiu! Doamna sau domnişoara Roberta – dar ce mai contează amănuntele din arheologia candorii – este o adevărată caracatiţă a Prahovei, cum o caracterizează frate-miu, un grafician de calibru. În opinia mea, însă, ea are o cuprindere mult mai largă a tentaculelor: de la Cotroceni până în Dorohoi, din Pocreaca până la Văscăuţi. E doar – nu-i aşa? – a treia oamă în stat. De la această înăţime, ea şi-a permis să lucreze la Legea Pensiilor, ciordind la vedere, adică ziua în amiaza mare, confundând Parlamentul cu tramvaiul, unde rezolvi un portofel profitând de înghesuială. Numai că-n Parlament era luminiş mare, iar Roberta a numărat scaunele, de trei ori mai multe decât aleşii, încurcând voit socotelile în folosul sultanului din Deal, care ordonase ca Legea, moartă-coaptă, să treacă. Fiindcă veni vorba de Cotroceni, îmi permit să-l citez pe domnul Băsescu, încă preşedinte de Republică. Eu le-am făcut mari, a zis preşedintele, cu o îngâmfare cocoşească în glas, referindu-se, în ordinea în care probabil le-a făcut, la Anca Boagiu, Elena Udrea, Sulfina Barbu şi, cu voia sau fără voia dumneavoastră, la Roberta Anastase, pe care a făcut-o, nici mai mult şi nici mai puţin, decât al treilea om politic ca putere şi rang în Republică! Pe Udrea a făcut-o ministru peste vreo trei ministere, înghesuite într-unul singur, concentrând în poşeta ei şi vistieria naţională. Cucoană care, dacă vă amintiţi, avea să rostească cea mai curtenitoare şi mângâiosă plecăciune pentru stăpânul ei: noi nu suntem urmaşii Romei, nici ai înfrântei Dacii, ci ai lui Traian Băsescu! O parte din vistieria amintită a revenit însă şi ministreselor Anca şi Sulfina, gestionare şi ele de gologani publici. Gologani din care se înfruptă şi tatăl Robertei. Vârâtă sub pulpana lui Băsescu, Roberta şi-a permis să-şi admire tatăl, Corneliu Anastase, care pentru consilierea directorului general de la Conpet Ploieşti, încasează 35155 de lei. Pe lună!
- O sumă de câteva ori mai mare decît pensia mea de jurnalist licenţiat! Haideţi să părăsim însă cloaca asta politică şi să poposim la Sângeru (jud. Prahova), satul dumneavoastră natal, unde am auzit că intenţionaţi să faceţi un Muzeu al Pietrei.
- Acest Muzeu - un mai vechi proiect de suflet al meu – există deja în casa, curtea, spaţiile şi acareturile bunicului meu dinspre tata “chiaburul”, refăcute de mine cu migală, încet, fără sprijin de la guverne, Uniunea Europeană sau ministere, fără izmenele simbolurilor de partid, ci doar cu ambiţia de a lăsa ceva durabil, din piatră, lângă o parte din cărţile pe care le-am scris. Casa asta are o istorie tristă. După alungarea bunicului din casă, aceasta a devenit colhoz, şcoală, depozit de îngrăşăminte, locuinţă pentru instructorul de partid şi...ruină. Ei bine, din ruina asta vreau să fac un Muzeu al Pietrei. Timp de câţiva ani, am adunat de prin toate cătunele sute de pietroaie cioplite de ţărani, într-o colecţie unică, după ştiinţa mea, în ţară şi în Europa. Lângă pietre, dintre care se distinge o râşniţă de făcut mălai – veche de sute de ani, vor mai fi expuse lucrări ale sculptorului George Apostu, iar în două săli de piatră o expoziţie de pictură a lui Laurenţiu Burlacu, pictor premiat în Italia. Un exponat de lux va fi, fără îndoială, tronul din piatră al Reginei Maria de la Balcic (Bulgaria), pe care întenţionăm să-l reproducem întocmai. Mai ales că în pronaosul bisericii refăcută de bunicul meu se află un portret al Reginei Maria. Un ultim examen, care îmi depăşeşte însă baierele pungii, este proiectata Tabăra de sculptură anuală, deschisă tuturor tinerilor cioplitori în piatră români şi străini, sub genericul E loc să se mai nască Brâncuşi. Muzeul şi Tabăra sunt subiecte ale penultimei mele cărţi, după care am intenţia de a publica şi un nou volum cu poezii de dragoste. După asta pot să mă întorc la vatră, precum un urs rănit care se retrage, cu ultimele forţe, în grohotişul, în valea care l-a adus pe lume ursoaica, unde el alege să moară. Şi eu sunt un urs dator satului meu pentru prima respiraţie, cu ultimele respiraţii...
- Acum, înainte de a vă mulţumi pentru că aţi acceptat să purtăm acest dialog, la finalul evenimentului dedicat dumneavoastră, aş dori să aflu dacă nu v-a surprins locul neobişnuit ales de către organizatorii ploieşteni pentru lansarea Ciornelor: Galeriile comerciale Winmarkt?
- Nicicum! Printre bijuterii, chiloţi de damă sau sutiene, m-am simţit foarte bine. Am fost chiar măgulit de câţi vizitatori ai cărţilor mele am avut cu această ocazie!
De la acest eveniment editorial, au trecut ceva ani, pe care Lucian îi resimte din plin. Prin intermediul dnei Georgiana Ruxandra-Avramescu, soţia sa, aflăm ce îşi doreşte Lucian pentru ultima sa treime de viaţă: ”Muzeul Pietrei din Sângeru a fost şi a rămas proiectul de suflet al soţului meu. Aici îşi are rădăcinile, aici s-a născut, aici a investit nu doar resurse materile, ci mai mult decât atât, aici şi-a investit sufletul. El îşi doreşte, cu îndreptăţire, ca viaţa de apoi să-l găsească tot aici, între pietrele cioplite de mâna sa pricepută şi harnică, între pomii fructiferi şi Biserica din Livadă. Încă dinainte de a se instala boala aceasta care i-a luat multe dintre bucuriile vieţii, Lucian, ca un slujitor al lui Dumnezeu, a transmis către Preafericitul Daniel o scrisoare deschisă dorinţa sa, aceea de a se alătura veşniciei pietrei din incinta Muzeului. Odihna veşnică a scriitorului stă în înţelepciunea Sfinţiei Sale şi nu cred că se va opune. Doamne, ajută!”
