În masacrul de la Fântâna Albă, la câţiva kilometri de graniţa cu România, au murit, spun martorii locali, peste 3.000 de români bucovineni, într-una dintre cele mai cumplite drame ale istoriei noastre. Pe 1 aprilie 1941, o coloană tăcută formată din femei, copii, bărbaţi, purtând un steag alb, dar şi icoane, cruci şi prapuri din biserică, se îndrepta către frontiera cu România. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că 'se va deschide graniţa pe 1 aprilie', recent trasată în urma pactului Ribbentrop-Molotov şi că, astfel, se vor putea refugia în Patria Mamă, de care fuseseră despărţiţi atât de brutal, scrie AGERPRES.ro
Îşi doreau să-şi reunească familiile şi să evite traiul într-o ţară în care nu cunoşteau limba şi care era ameninţată de teroarea sovietică. Însă nu au mai apucat să-şi îndeplinească visul. Ajunşi la câţiva kilometri de frontieră, în locul numit Varniţa, au fost somaţi de grănicerii sovietici să se oprească şi, pentru că nu au făcut-o, au fost seceraţi cu rafale de mitraliere. Au fost aruncaţi în gropi comune, unii îngropaţi de vii, iar supravieţuitorii au fost urmăriţi, torturaţi şi deportaţi.
Acum, în pădurea Varniţa, mai multe cruci, o bisericuţă şi un monument, ridicate la iniţiativa românilor din zonă, veghează somnul celor căzuţi în masacrul denumit şi 'pădurea Katyn a României'. În premieră, drumul spre locul masacrului a fost marcat în ziua precedentă comemorării anuale prin mai multe indicatoare amplasate cu susţinerea financiară a membrilor comunităţii româneşti.
Sâmbătă, în acest loc aflat la capătul unui drum forestier greu de străbătut, la aproximativ 50 de kilometri de Cernăuţi (Ucraina), a avut loc comemorarea celor ucişi. Câteva sute de oameni în haine cernite sau în port popular românesc au venit să le aducă un omagiu victimelor acestei tragedii.
Mai multe steaguri tricolore sunt purtate de tineri sau de persoane în vârstă, iar alături de ele flutură şi câteva steaguri ale Ucrainei. Oamenii vorbesc cu voce joasă, ba chiar unii se feresc să răspundă la întrebări legate de această dramă. E atâta tristeţe în jur încât simţi că tot aerul a plecat împreună cu sufletele celor ucişi. Unii dintre cei prezenţi îşi stăpânesc cu greu lacrimile, dar alţii nu mai fac acest efort. Au trecut 76 de ani şi, totuşi, rănile sunt la fel de dureroase.
Un grup de 40 elevi, porniţi din satul Carapciu, însoţiţi de profesorul Ion Tovarniţchi, se apropie de locul memorialului, iar 'pelerinii' sunt primiţi cu entuziasm. Au pornit în zorii zilei şi au străbătut 12 kilometri, mergând pe urmele coloanei formate din cei peste 3000 de români care, în urmă cu 76 ani, şi-au dorit să fie liberi şi au primit, în schimb, moarte şi teroare. Copiii sunt obosiţi, dar zâmbitori. E felul lor de a aduce un omagiu celor ucişi. Profesorul Ion Tovarniţchi e emoţionat. Bunicul său a fost rănit în urmă cu 76 ani, iar apoi a fost deportat în Urali, de unde nu s-a mai întors. Traseul acesta îl urmează cu elevii în fiecare an, pentru că vrea să-i cinstească memoria 'bunelului'. Şi mai vrea ca 'nimeni să nu uite'.
Mă apropii de Nicolae Tovarniţchi din aceeaşi comună, un bărbat mărunţel, care îşi frământă mâinile şi îşi stăpâneşte cu greu lacrimile. Bunicul său, Gheorghe Tovarniţchi, a fost împuşcat atunci şi şi-a găsit sfârşitul în apele însângerate ale Siretului. Trupul său, asemeni altor martiri, a fost îngropat într-un cimitir evreiesc, dar rudele au reuşit într-o noapte să-l deshumeze şi să-l îngroape creştineşte în Adâncata (acum Hliboca).
'Aici, în pădure, sunt mulţi morţi, mulţi morţi. Nu se ştie nici locul mormintelor, că îi vânau ca pe animale. Oamenii aceştia au fost nişte eroi, care şi-au iubit ţara, neamul, pământul, credinţa. Auziseră că vin bolşevicii şi distrug biserici, că va fi teroare, că se deportează şi oamenii au vrut să trăiască liber şi pentru libertatea asta şi-au jertfit şi viaţa', spune bărbatul din satul Carapciu. E mâhnit că au fost minţiţi atâţia ani şi că astăzi nu sunt trataţi cum se cuvine, că autorităţile ucrainene vor să le închidă şcolile, că nu le plac obiceiurile lor, chiar dacă ei sunt cetăţeni loiali ai statului.
'Parcă suntem cetăţeni de mâna a doua, nu aşa cum ar trebui să fim. Mă arde inima când văd atâta nedreptate, parcă nu avem niciun viitor şi nicio speranţă pentru ziua de mâine', îşi şopteşte necazul Nicolae Tovarniţchi.
Citeste continuarea aici
