Uităm să ne bucurăm, uităm să apreciem, uităm să trăim, iar când acestea nu se mai pot realiza, sufleteşte murim.
Calea mi se coteşte brusc în faţa ochilor şi existenţa îmi devine anostă şi incertă. Zi însorită ce pare fără de cumpănă, până la ivitul amurgului îmi duce privirea într-o întunecată văgâună a sorţii păgubită de o grea încercare.
Urlu un timp, apoi lacrimile, odinioară broboane împletite în barbă, rămân o urmă străvezie pe chip şi le spun ochilor fulgerător în minte, plânegeţi ochi secaţi de durere! Spălaţi-mi schimonoseala suferinţei!
Trec ceasuri multe, atât de multe încât le-am pierdut şirul. Ziua cu noaptea îmi par surori vesele, care îmi însoţesc suferinţa şi grotesc parcă se amuză de jalnica mea convalescenţă.
Tânjesc după somn, pleoapele-mi sunt grele, inima în piept îmi bate cu putere. Văd orizontul zilelor senine, văd plaiul cel cu pajişti line, cu toporaşi, miros de fân cosit şi anii copilăriei, care din suflet încă n-au pierit. O frântură de ceas dormită după chinuri cumplite, e drept să spun că a fost mană cerească a zilelor cernite.
Suferinţa devine stare de fapt şi mă obişnuieşte după un timp de tranzit petrecut în agonie, să accept ideea că nimic nu mai poate fi ca înainte, iar urme dure scrijelite pe suflet, mi se aşează încet, încet în minte cu asurzitoare tânguiri de trup lipsit de apărare. Dumnezeu parcă nu mă vede şi nu mă ascultă. Îl strig neîncetat în cumpene grele şi cred că m-a abandonat. Nu, El mă priveşte şi mă aude. Eu l-am uitat, atunci când ciorchini rodnici de zile însorite, cu apus mieros se revărsau peste sufletul meu din voinţa Lui, nu îl strigam pe Dumnezeu. Acum, tânguieşte-te trup şi strigă-l, căci în nemărginita sa bunătate îţi afli alinarea.
Aievea străbat cu amintiri, clipe şi încercări cu trăiri şi sentimente. Totul trece prin timp şi pare poveste. Totul devine uitare, însă faptele sunt veşnic nepieritoare.