Suntem în momentul în care ar trebui să ne punem (şi) aceste două întrebări:

Cine şi cum a guvernat până în acest moment ţara? şi

Cine şi cum urmează să guverneze din 17 noiembrie înainte?

Oare, pentru a guverna o ţară, a face să existe şi să meargă o economie, a crea structuri statale stabile, sigure, eficiente pentru a putea corela socialul cu întregul mecanism statal, pentru a crea o societate românească viabilă din toate punctele de vedere şi a o racorda perfect la Europa şi celelalte părţi ale lumii, ce trebuie să ştii ca om care face politica şi este preşedintele României?

Timp de un sfert de veac, am avut trei preşedinţi aleşi prin vot democratic prin voinţa românilor.

Ion Iliescu a fost un preşedinte al doctrinei şi al transferului de putere şi regim.

Ion Iliescu nu a putut să guverneze România în mod democratic pentru simplul fapt că întrega lui structură mentală politică, profilul lui personal de om crescut şi copt în vatra utopiei comuniste nu i-au permis să vadă mai departe de doctrina de partid, de vârful nasului de băiat simplu de muncitor cu ambiţii proletare şi de ochelarii de cal pe care Vladimir Ilici i-a creat pentru un popor de colhoznici şi mujici şi pe care făcătorii de războaie mondiale i-au montat şi pe faţa celor rămaşi dincolo de cortina trasă între o lume de coşmar şi una de vise.

Cu o ştafetă rapidă, am ajuns şi în momentul alegerii celui de al doilea preşedinte al românilor, Emil Constantinescu.

După aproape două mandate iliesciene regurgitate cu un râgâit prelung de către o clasă politică înmugurită în vatra bătrânului guru comunist, profund acrită şi agasată de pretenţiile acestui zeu cu chip roşu, închis în turnul doctrinelor şi bine păzit de mineriade şi secrete sacrosante securist-represive, a fost nevoie de o gură de apă şi de un oftat prelung care s-au materializat într-un preşedinte al boemei intelectuale a României.

Emil Constantinescu a fost paravanul perfect şi consolarea ideală a celor care au fost folosiţi şi mai apoi trădaţi şi omorâţi în timpul loviturii de stat din 89- intelectualii ţării.

Domnul profesor universitar, omul fără ambiţii politice şi fără habar de ceea ce i se întâmplă, a fost smuls din visul boem al „stelei fără nume” şi, asemenea profesorului Miroiu, şi-a trăit marele amor cu România într-un mandat agonizant de plat şi lipsit de o faţă corectă, reală a lumii care clocotea în spatele lui şi a pozei pătată de cerneala veninoasă a celor care au aşteptat schimbarea. Iar aceasta a venit sub forma unui alte aşteptări ratate timp de 5 ani.

Aşa cum a venit, aşa a şi plecat acest preşedinte ineexistent pentru o Românie care îşi căuta identitatea şi drumul spre democraţie.

Şi, uite aşa, a apărut Traian Băsescu.

La ceas de noapte târzie, într-un moment în care Ion Iliescu îşi trăia eternul coşmar al propriului eşec în faţa haitei pe care a creat-o şi căreia i-a dat puteri absolute prin lipsa de putere reală pe care el însuşi a demonstrat-o acut, a fost chemat şi ales Traian Băsescu pentru a stăpâni peste români.

Pentru că alegerea bătrânului guru a fost mulată perfect pe mantra românilor care şi-au ales şi îşi aleg politicul şi preşedintele de 25 de ani încoace  pe principiul: „între două rele, aleg răul cel mai mic!”.

Între un Adrian Năstase, care atinsese apogeul aroganţei asemenea lui Faust în faţa lui Lucifer, şi Traian Băsescu, un drac mai mic şi mai puţin puternic în acel moment sau cel puţin incapabil să facă din munca de o viaţă a bătrânului creier roşu al politicii post-decembriste un munte de ruine peste noapte, a fost preferat răul mai mic.

Traian Băsescu a devenit al treilea şi primul preşedinte „democrat” al românilor.

Dupa 15 ani de drum sisifian, românii au reuşit, în final, să ducă bolovanul minciunii şi al iluziei până în vârf.

Traian Băsescu a fost ales cu pasiune şi nădejde, cu toată forţa naivităţii pe care numai noi românii o putem avea şi retrăi în faţa poveştii cu Făt-Frumos şi Muma Pădurii.

Traian Băsescu nu este şi nu a fost vreodată nici măcar 0.0001% mai democrat şi mai român decât a fost vreodată Ion Iliescu sau Emil Constantinescu.

Nu. Traian Băsescu a fost doar românul care este român până în prăsele, care bea până face pe el, este curvar şi rău de gură, căruia alcoolul îi dă emfaze şi efuziuni ce îi storc lacrimi de beţivan şi care îşi aduce aminte de prietenul lui Stolo aflat la mare anaghie şi nevoie.

Traian Băsescu a fost, este şi va rămâne în istoria României post-decembriste eroul multora dintre românii neaoşi ai acestui neam.

Traian Băsescu a fost iubit şi urât în aceeaşi măsură în care a fost şi ales şi respins şi în acelaşi fel în care, în final, va ieşi triumfal pe uşa din dos a Cotrocenilor, aşa cum a şi intrat acum 10 ani, lăsând în urmă o scenă politică de un ridicol la fel de grotesc ca şi obsesia sa amoroasă pentru o damă blondă, pasiunea pentru nunţile şi petrecerile ţigăneşti şi pofta nebună de a manipula şi a-şi bate joc de un neam de fraieri care l-au votat şi l-au ales în două rânduri.

Traian Băsescu ne-a ciuruit.

Iar pe post de plasture sau petic de vulcanizare l-a folosit pe Victor Ponta- singura fiinţă cu aere politice capabilă să joace rolul de prezervativ şi de prostituată pentru o clasă politică îmbolnăvită iremediabil de sifilisul băsescian.

Victor Ponta s-a auto-numit deja preşedintele românilor şi, aşa cum a fost învăţat de către toţi dascălii care i-au schimbat scutecele politice şi l-au ajutat să meargă copăcel în picioare până la scaunul de preşedinte de partid şi cel de prim-ministru, se joacă de-a preşedintele în toate felurile posibile de dimineaţa până seara şi de 2 ani încoace.

Victor Ponta reprezintă produsul complet al doctrinei iliesciene atinsă de sindromul Landon-Down.

Victor Ponta urmează neabătut, deşi gângav şi imbecil, linia firească a marelui său înaintaş şi bunic pe linie politică, creând un aparat de stat şi de partid ale cărui cadre sunt susţinute cu o râvnă diabolică de către „greii roşii”, gen Liviu Dragnea, Gabriel Oprea şi alţi tovarăşi şi ciraci de joacă şi combinaţii politice.

Victor Ponta nu are habar nici cât este ceasul la Bucureşti, însă cei care îi animă fiinţa îngreunată de kilograme şi de retardul emoţional de netăgăduit reglează pentru Victoraş şi ceasul, şi formula guvernamentală, tot, dar absolut tot ceea ce îi este necesar copilului cretin al social-democraţilor pentru a se simţi un adevărat preşedinte.

Însă...

În peisajul balamucului politic dâmboviţean, a apărut un corp străin şi care ameninţă să embolizeze final cordul mutantului neo-comunist al ţării.

Klaus Iohannis.

El pare a fi acel vaccin antirabic care ar putea să ne scape de turbarea roşie ce ne-a furat 25 de ani din viaţă şi a adus România în pragul colapsului final.

El pare- dar oare şi este?- acel antidot providenţial pentru România şi români în faţa iminenţei pericolului turbării roşii care ar putea cuprinde întreaga ţară peste o săptămână dacă balanţa voinţei unora dintre noi va înclina spre Victor Ponta.

Klaus Iohannis nu are prea multe de spus. El dă de înţeles doar că ceea ce trebuie şi ne trebuie nouă şi ţării în acest moment este acest tratament de şoc care să ne scoată din colaps şi să ne aşeze pe drumul real al democraţiei şi al decenţei. Să fie adevărat sau doar ceea ce vrem să auzim noi?

Klaus Iohannis nu râde, nu vorbeşte, nu analizează şi nu parafează.

Klaus Iohannis vs. Victor Ponta peste o săptămână.

Şi, acum, ne întrebăm: oare Klaus Iohannis poate reprezenta pentru prima dată pentru noi, românii, binele adevărat în faţa răului absolut?

Oare, pentru prima dată după 25 de ani, vom arunca la lada de gunoi a istoriei drobul de sare care ne-a stat deasupra capului şi ne-a făcut mereu să alegem răul cel mai mic dintre celelalte, făcându-ne incapabili să aruncăm drobul sau să ne mutăm de sub imperiul fricii faţă de el?

Tot ceea ce se poate spune în acest moment este că, dacă am opta pentru Klaus Iohannis, am putea spune începând cu 17 noiembrie că măcar am încercat şi altceva, pentru că oricum nu am fi avut altceva de ales.

Astfel, ajungem de unde am plecat. Dintre două rele sau dintre un rău ştiut şi unul care ar putea să poarte masca germană a corectitudinii şi verticalităţii, am putea alege de data asta o mască mai puţin hidoasă şi mai apropiată de ceea ce ar fi trebuit să fie demult democraţia şi statul de drept pentru români şi România.

Vom vedea….pe pielea noastră…evident.

Să sperăm că după data de 17 noiembrie nu vom avea, din nou!,….ghinion.

Marina Ene

Simona Stan

Consultanţi politici