La ora la care scriu, trupul lui Sergiu Nicolaescu este probabil incinerat deja...
Încerc un exerciţiu de imaginaţie în care îmi închipui contorsionarea unui trup ce a sfidat moartea în fel şi chip, un trup care a iubit viaţa şi a trăit-o furtunos, pasional dar cu stil şi eleganţă... Încerc să-mi imaginez forma şi culoarea unui suflet de copil ce-a reuşit să se maturizeze punând în cadre cinematografice evenimentele, jocurile şi poveştile copilăriei sale...
Anii ’30, cei mai controversaţi dar şi cei mai prolifici ani secolul XX sunt anii pregătitori naşterii şi copilăriei lui Sergiu Nicolaescu. Primii ani de viaţă în care începe să se formeze scheletul personalităţii, scenariul de viaţă şi ataşamentul unui om... La ora la care se contura personalitatea unui leu, de cealaltă parte a baricadei vulturul necrofag cu cap golaş nici nu exista... E ca să zic aşa, nevinovat... încă...
La vremea la care comunismul era de neînchipuit, monarhia era aducătoare de valori şi resurse de cultură, educaţie şi eleganţa intelectuală. Unii copii se formau ca viitori pui de lei, alţii că pui de vulturi... După cum ştim, lei nu sunt la orice colţ de pădure, trăiesc magistral, în cuplu şi vânează doar pentru a se hrăni... Atacul lor este strategic, plin de energie pământeană (nu degeaba sunt regii tuturor animalelor şi ai vieţii terestre), mişcările sunt calculate şi spectaculoase. Vulturii însă sunt şi preponderent necrofagi, baleiază văzduhul scrutând atent orice oportunitate de pradă, vânează moartea şi mortăciunile, pândesc orice fiinţă muribundă, slabă, lipsită de forţă vitală sau epuizată, pentru a o “ajuta” să moară, pentru a-şi păstra titlul de rege al văzduhului... Însă vulturii nu se pot pune cu leii... N-au curajul acesta... aşteaptă să moară... În cel mai bun caz, le dau ocol ţipând furioşi, revendicându-şi un titlu pentru un teritoriu pe care nu-l vor cuceri de fapt niciodată. Sunt expansivi (în teritorii evident) dar nu le pot domina pentru că pur şi simplu n-au forţa necesară. În afară de agerimea ochilor şi aripile puternice, n-au nimic... Mulţi dintre ei n-au nici elegantă, nici aspect, nici stil... Unii sunt pleşuvi, alţii au cap şi gât golaş (chel) ca şi cadavrele pe care le sfârteca... Leii însă sunt impunători, au prestanţă, pot fi blânzi şi buni dar şi feroce şi fulgerători dacă sunt agresaţi personal sau în familie. Dintotdeauna vulturul a fost duşmanul şi rivalul leului.. Doar heraldic au putut convieţui... Chiar şi aşa, nu pentru mult timp...
Dar să revin, după anii de vârf ai monarhiei a venit războiul (altul...) şi comunismul, fiecare cu ororile sale... Leii s-au împuţinat (fiindcă deh, războaiele se poartă pe pământ, nu?) dar s-au înmulţit vulturii, corbii, ulii, ciorile... Era mai sigur şi mai uşor să fugi în eter chiar dacă pe pământ era hrană mai bogată, cadavre câte vrei şi nu vrei, abandonate sau provocate... Şi cam tot prin perioada aceea în care leii erau trimişi la canal, la minele de sare sau aurifere, întemniţaţi şi schingiuiţi, mental şi sufleteşte, vulturii necrofagi cu toate varietăţile lor apăreau unul câte unul, învăţând unul de la altul până la performanţă să smulgă carnea de os, să spargă oase în aer, să se hrănească cu mortăciuni şi putrefacţii, să supravieţuiască în acest fel brăzdând văzduhul cu câte un ţipăt de victorie ori de câte ori o nouă oportunitate intra în câmpul lor vizual extra dezvoltat...
Mă întreb acum, dacă poporul român ar avea un cuvânt prin care să fie definit mai uşor în epoca asta postdecembrista (cum ne place s-o numim şi care nu se mai termină odată), care ar fi cuvântul acela? Brusc şi brutal, mi-a venit în minte necrofagia! Chiar dacă W.Paretto ar spune că doar 80% din oameni sunt aşa, iar 20% sunt totuşi lei, tot ar fi trist, deprimant, uneori chiar şi de netrăit... Fiindcă necrofagii îi aşteaptă la colţ pe lei, îi provoacă şi le însângerează singurele “lucruri” preţioase pentru lei: copiii, fie ei fiinţe, fie opere de viaţă...
Şi că totul să devină clar pentru toată lumea, am să arăt câteva detalii “nesemnificative” care m-au condus astăzi la concluzia asta:
In 1938, pe 13 aprilie, se naşte Sergiu Nicolaescu iar Cristian T.Popescu încă nu exista.
Între anii 1942-1947, Sergiu Nicolaescu e nevoit să sară etapa adolescentei, din cauza vremurilor atât de tulburi se maturizează brutal (nici copil, nici adult încă) şi concentrează 4 ani de liceu în 2 ani.
În 1948 Sergiu Nicolaescu intră la trei facultăţi: Belle Arte, Universitatea Politehnică Bucureşti – Facultatea de mecanică, Şcoala de ofiţeri de marină. “Foamea” de a şti sau pasiuni diferite? În prima sa vacanţa de student, tatăl său – inginer de drumuri - care lucra pentru rege, este arestat de comunişti şi condamnat la 7 ani de canal.
În 1952 Sergiu Nicolaescu absolvă Facultatea de Mecanică ca inginer mecanic iar în 1954 intră în serviciul tehnic al Studioului Cinematografic Alexandru Sahia, deci primul pas concret în cinematografie, dar ca inginer. Începe cochetarea cu filmul, scenografia şi actoria.
În 1956 pe 1 octombrie apare pe lume Cristian T. Popescu;
În 1962, în timp ce Cristian T.Popescu se joacă în ţărână cu... băţul, Sergiu Nicolaescu primeşte primul rol ca actor, în scurtmetrajul “Memoria trandafirului” - film premiat la Cannes cu premiul de Excelenta al Uniunii Tehnicienilor din Cinematografia Mondială şi care a rulat de Crăciun, în Pariş, timp de 10 ani!
În 1964 în timp ce Cristian T.Popescu învăţa tabla înmulţirii, Sergiu Nicolaescu îl cunoaşte pe Titus Popovici, prieten cu care pune în fapt nuvela şi filmul "Moartea lui Ipu", prieten care fiind membru în C.C. al PCR dar şi un foarte bun scenarist, îl sprijină şi colaborează în toate proiectele sale.
În 1967 Sergiu Nicolaescu are 37 de ani şi îşi face debutul într-o carieră internaţională cu premiera pariziană a filmului "Dacii", coproducţie francezo-româna. Pe Champs-Elysees, în dreptul restaurantului "Fouquets" tronează un afiş al filmului, uriaş şi având textul: "un film du Serge Nicolaesco" iar în 1968 lucrează deja în calitate de regizor cu Orson Welles, Laurence Harvey şi alţi mari actori americani şi europeni, chiar la Bucureşti la filmul “Bătălia pentru Roma” - producţie americano-germană.
În 1970 Sergiu Nicolaescu regizează filmul "Mihai Viteazul" cu Amza Pellea în rolul lui Mihai Viteazul, în timp ce Cristian T.Popescu intră la liceu, de unde chiuleşte – probabil - pentru a putea viziona filmul la cinematograful din cartier.
În următorii 5 ani, în timp ce Cristian T. Popescu termina liceul şi îşi exersa un hobby devenind filmofil (tot la cinematograf şi cu siguranţă vizionând “Dacii”, “Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”, “Cu mâinile curate”, “Lupul mărilor”, “Răzbunarea”, “Ultimul cartuş”, “Un comisar acuză”, “Nemuritorii”, “Insula comorilor”, “Piraţii”, “Zile fierbinţi”), Sergiu Nicolaescu îşi perfecţiona talentul actoricesc, regizoral şi de scenograf, colaborând cu personalităţi internaţionale.
Până în 1981 când Cristian T.Popescu termina şi el tot ca inginer Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din Universitatea Politehnică Bucureşti, Sergiu Nicolaescu avea deja în palmares 12 filme în regie proprie şi 5 filme în coproducţie şi/sau coregie, 17 filme în care performeaza şi ca actor, 9 scenarii de film. De asemenea, înfiinţase şi prima şcoală de cascadori din România şi o alta de recuzita, necesare performantei constatate în lumea filmului internaţional.
Între 1981 şi 1991, nu ştiu ce a făcut Cristian T.Popescu, probabil că şi-a dat seama că ingineria nu I se potriveşte, s-a reorientat spre ceea ce i-a plăcut mai mult, dar a avut timp şi imaginaţie să înceapă scrisul prozei SF cu care s-a şi lansat în 1987 (“Planetarium”);
Ştiu însă ca Sergiu Nicolaescu a continuat activitatea de scenarist, actor şi regizor (încă 23 regii, 10 scenarii şi 15 roluri şi personaje), iar în paralel din anul 1990 până în 2012, a activat şi ca senator în parlamentul României. Tot în acest timp a a publicat patru cărţi despre revoluţie: "Revoluţia. Începutul adevărului”, Ed. Topaz Bucureşti 1995, "Un senator acuza”, Bucureşti 1996 (a 2-a ediţie 1998), "Cartea revoluţiei romane decembrie '89”, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti 1999 şi "Luptă pentru putere. Decembrie '89”, Bucureşti.
În 1991 Cristian T. Popescu – datorită scrisului SF bănuiesc - este angajat al cotidianului Adevărul, ca redactor şef adjunct (1991-1996) şi apoi ca redactor şef (1996-2005). De asemenea, este numit şi redactor-şef al săptămânalului Adevărul literar şi artistic (1996-2000). În martie 2003, după decesului lui Dumitru Ţinu, este ales ca preşedinte al Clubului Român de Presă, demisionând din această funcţie în noiembrie 2006, pe motiv că „ziariştii au devenit, în prea mare măsură, nişte mercenari” (dumnealui nu era ziarist, era doar un inginer ce scria în continuare proza SF deci nu putea fi acuzat de neprofesionalism, sic).
În anul 2005, demisionează de la cotidianul Adevărul alături de alţi 81 de jurnalişti şi împreună cu Mircea Dinescu fondează ziarul Gândul.
În timp ce Sergiu Nicolaescu schimba scenarii punând pe peliculă alte şi alte filme, istorii, povesti şi file de viaţa proprie sau colectivă, Cristian T.Popescu construieşte scenarii SF, fuge într-o lume fantastică şi ireală, de unde se mai întoarce cu câte o carte şi mai schimba câte un loc de muncă (unde probabil nu este înţeles suficient de mult sau suportat suficient de mult?).
Colac peste pupăză, aflu acum ca Cristian T. Popescu este filmolog, doctor în cinematografie al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale, unde susţine un curs de Tehnici de Manipulare şi Propagandă în Cinematografie şi Televiziune (poate şi din cauza asta este atât de furios pe Sergiu Nicolaescu??? Rivalitate în filmologie, propaganda şi manipulare a maselor largi de oameni??? Unde Sergiu Nicolaescu a reuşit prin disciplină, munca şi seriozitate şi fără nici un doctorat???)
Da, pentru a fi cât de cât imparţiala trebuie să menţionez că: Cristian T. Popescu a scris 13 cărţi de literatura “ştiinţifico-fantastică”, din care 12 după revoluţie, majoritatea la editura Polirom (a naibii brodeala!) şi după ce prima sa carte a fost premiata în 1987, la Montpellier, cu Premiul Congresului European (nu ştiu de ce îmi repugnă denumirile astea în care există cuvântul “congres”). De atunci n-a mai reuşit să obţină vreo recunoaştere pentru talentul său literar... Enervant, frustrant chiar, nu? Cum reuşesc dom’ne unii să se umple de glorie şi eu nu? Păi ia să le dăm la cap!!! Să-i ciocănim până agonizează şi dacă mor, facem un “festin” literar editorial şi uite aşa iese “la lumina” rating-ului, necrofagia!
Cu regret (şi nu prea) pot spune că am auzit în viaţa asta a mea tot felul de dialoguri, scene şi personaje din filmele domnului Sergiu Nicolaescu... Mare parte din filme le-am şi văzut dar n-am auzit încă pe nimeni povestind despre vreo creaţie SF a dlui Cristian T. Popescu, care să-l fi încântat... Nah, avem lipsuri cu toţii, nu? Pariez că nici dumnealui n-a auzit de Giorgio Nardone sau Scott Miller) sau să fi citit cărţile dumnealor nici atât... Nu vreau să judec pe nimeni, cred că nici nu ne-am câştigat vreunul dreptul de a judeca pe cineva dar dreptul de a prezenta faptele unuia şi altuia aşa cum le-am găsit şi văzut eu, ca şi dreptul de a-mi apăra valorile şi principiile, da! Şi dacă seamănă a critică, să mă scuzaţi dar învăţ, iată, de la cei mai buni (sic)...
Dar mi-ar plăcea să faceţi voi o comparaţie, voi contemporanii mei dragi, între cele două specii conlocuitoare şi să alegeţi o dată pentru totdeauna, dacă vreţi să fiţi vulturi şi necrofagi sau lei şi regi ai culturii, ai succesului prin munca şi inteligenţă.
