Victor Ponta, Elena Udrea, Cătălin Predoiu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Crin Antonescu, oameni, partide, posibilităţi, variante, combinaţii, analize, statistici, sondaje de opinie, toate acestea pot fi traduse în acest moment într-o singură idee: Cursa pentru prezidenţiale.
Oficial sau mai puţin oficial, aceasta este recuzita care va forma scena politică a următoarelor luni şi care va amenaja scena naţională pentru cea mai importantă miză politică a cărei palidă exersare se vrea a fi europarlamentarele. Dar, din toată această vânzoleală şi tot acest concurs de impresii, opinii, soluţii, prognoze, ghiceli şi multe alte „eforturi” avizate sau mai puţin avizate pe care le fac presa şi, nu în ultimul rând, specialiştii în politică, una singură cred că a scăpat aproape cu desăvârşire analizelor furibunde pe temă.
Pare că nimeni nu s-a gândit că, dintre toate partidele noastre politice, unul singur deţine o serie de trăsături care au demonstrat şi vor demonstra în lunile care urmează că pot reconfigura fundamental politica din România.
„UNPR= Gabriel Oprea”, apărut ca o creaţie a lui Traian Băsescu, o unealtă perfectă de întărire a puterii în structurile de bază ale statului, reprezintă de ceva ani buni polul de basculaj şi simbolul mercenariatului politic, ce are drept concept pe cel paramilitar.
Nu se ştie de către foarte multă lume, chiar şi din acea parte care contează a „lumii bune politice”, cam cum funcţionează cel la care oamenii săi îl urmează orbeşte, spunându-i „Generalul”.
„Generalul” are două trăsături politice importante, care l-au făcut remarcat: acea de a combina şi de a negocia, ştiind exact ce să ceară, cui să ceară şi, mai ales, când să ceară, transformându-se într-un „cal troian”, perfect capabil să gestioneze şi să sugestioneze orice rezultat politic, având particularitatea de a suprapune aparent propriul punct de vedere şi interes cu cele ale terenului în care se infiltrează.
În definitiv, Traian Băsescu putea alege pe oricine să-i aplice şi să-i dezvolte acest plan. Nu l-a ales nici pe Predoiu, nici pe Mihai Răzvan Ungureanu şi nici măcar nu a dorit, aşa cum s-a mai vehiculat, ca formaţiunile politice noi pe care le-a experimentat şi le experimentează în continuare să devină un alt UNPR. Motivaţia alegerii sale, deşi simplă, nu rezidă în explicaţiile curente, care s-au tot oferit până acum şi pe care nu am de gând să le repet la rându-mi.
Dar, Traian Băsescu l-a preferat pe Gabriel Oprea, tocmai pentru o caracteristică esenţială a acestuia ce se reflectă total şi în partidul pe care îl conduce- o minte militară, neperturbată de pedanterii civile şi intelectuale, care ştie un singur lucru: obiectivul fixat trebuie atins cu orice preţ, iar misiunea trebuie îndeplinită, indiferent de conjunctură. Adică, exact acea trăsătură care a creat în opinia publică o catalogare uşor prea facilă în raport cu ceea ce poate dezvolta.
După ce a conlucrat cu Traian Băsescu, servindu-şi reciproc pentru scopurile propuse, „UNPR= Gabriel Oprea” a format alianţă cu PSD-ul, grăbit să îl îmbrăţişeze în nevoia de a-şi asigura aceeaşi rezervă de putere atât de mult vânată şi dorită de orice personaj şi formaţiune politice şi de a avea, lucru esenţial de altfel, o entitate dispusă şi capabilă să rezolve din culise toate acele „treburi murdare” de care, pe bună dreptate, personajele aflate în prim-plan se feresc.
Însă mi-e tare greu să cred, iar, de-a lungul timpului, anumiţi politicieni mi-au confirmat opinia, că PSD-ul (la fel de bine se poate citi FSN sau PDSR)- „ADN-ul politic” al lui Gabriel Oprea ca, de altfel, şi al lui Traian Băsescu- nu a ştiut pe cine a primit ca aliat, cu atât mai mult cu cât USL-ul a dat semnale de eşec, ca proiect, încă înainte de a se naşte. Cu un Victor Ponta folosit pe post de marionetă şi un Crin Antonescu, care nu a construit niciodată nimic politic, aflat în permanenţă într-o căutare avidă de imagine, lucrurile nu aveau cum să stea altfel, în plus, în spatele acestor două pseudo-avataruri politice s-au poziţionat tactic un Gabriel Oprea, un Liviu Dragnea şi mulţi alţii despre care nu voi vorbi acum, dar care nu constituie un „amănunt”.
Atunci ar fi de acceptat şi logică înţelegerea (blatul) pe care Traian Băsescu şi cei care conduc real PSD-ul au făcut-o şi, astfel, demontându-se complet posibila candidatură a lui Victor Ponta la prezidenţiale.
Astfel, UNPR-ul, deşi un partid de cortină, deşi un partid în care disciplina şi obedienţa joacă rolul oricărei ideologii, lucrează în forţă, iar mobilizarea nu a fost nicicând mai masivă. Puterea sa reală nu rezidă în adeziuni euforice, bazine sau fiefuri electorale şi nu îşi găseşte reprezentarea în niciun eşantion electoral. Toate acestea pe fondul menţionat mai sus şi în condiţiile în care atenţia opiniei publice este orientată către un pole position politic mult prea bătătorit şi vânturat.
UNPR-ul nu a fost creat doar ca o idee de diversiune politică, dacă asta cred unii şi alţii. Nici măcar pentru simpla poziţie de samsar. Surprinzător pentru majoritatea lumii ar fi să se afle că, la nivel central şi teritorial, UNPR nu a încetat niciodată să racoleze forţe bine plasate şi să-şi extindă influenţa de la cea mai neînsemnată structură a statului până la cea mai importantă, deşi joacă rolul fratelui mai mic şi neputincios, din ce în ce mai afectat în ultima vreme de noua alianţă făcută. Puterea reală a UNPR-ului nu este cea electorală. Este cea a jocurilor de paravan cât mai discrete, ce îi permit acumularea şi care se va releva odată cu alegerile prezidenţiale.
Dacă Traian Băsescu a făcut greşeala capitală de a-şi pierde capacitatea de lider prin diluarea puterii prin mai multe copii d-ale sale, Gabriel Oprea a înţeles singurul lucru care contează în politică. Acela că, atunci când te afli pe vaporul altuia, cel mai înţelept lucru pe care îl poţi face este să-ţi construieşti propria barcă pe care să nu o împarţi cu nimeni. Acesta este motivul pentru care a ţinut cu tot dinadinsul nu numai să îşi păstreze autonomia în raport cu oricine, dar, mai ales, să o dezvolte, întărindu-şi constant bastioanele de influenţă, fără a fi, contrar aparenţelor, o anexă şi nici cel care pregăteşte solul pentru câştigul exclusiv al altora. În acest sens, ar fi cel puţin naiv, dacă nu şi periculos, să credem că partidul lui Oprea nu va folosi momentul prezidenţialelor strict în propriul interes, având propriul candidat. Exact la aceasta lucrează acum intens oamenii „Generalului”.
(Care ar fi ideologia politică care s-ar potrivi viitorului preşedinte al României în actualul context intern şi internaţional, având în vedere că au fost încercate deja cu „succes” cam toate variantele aflate la vedere?)
Marina Ene,
Consultant politic
