Întâmplător sau nu, în ultima vreme, dintre filmele vizionate mi-au atras atenţia Django unchained (Django dezlănţuit), The Flight (Zborul) şi Poziţia copilului... N-am să intru în subiecte fiindcă vreau să vă provoc să le vedeţi... Ce m-a stârnit este reacţia publicului la fiecare dintre ele... Reacţii ample, bogate în trăiri şi interpretări, motive pentru care au fost nominalizate şi premiate la nivel internaţional. M-am tot întrebat totuşi de ce unele filme reuşesc să devină “de referinţă” şi altele nu, deşi sunt distribuiţi actori buni şi foarte buni, scenariile sunt interesante, efectele speciale... Poate fiindcă primele se opresc în stomac (în plexul solar) într-un nod de emoţii amestecate, greu de filtrat şi recunoscut, procesat şi sedimentat ? Aparent, fiindcă ele vor sedimenta în funcţie de filtrele fiecăruia reflecţii şi acţiuni corective, reparatorii şi acţiuni diferite de cele de zi cu zi... Cel puţin aşa au sperat regizorii, scenariştii şi - cu modestie, recunosc – şi eu...
M-am tot gândit de ceva vreme: oare de ce ne plac filmele triste, dramele, cele sângeroase sau dimpotrivă? Ce anume ne face să alegem într-un anume moment ori un film de casă, ori o dramă, ori un horror, în loc de o comedie, un film fantezie sau science-fiction? Am ascultat opiniile celor mulţi care se retrag seara într-un film, în locul unei suete cu prietenii sau a unei plimbări în parc... Filmul (spre deosebire de carte) ţine de confortul personal, un efort minim de imaginative şi timp scurt de proiecţie şi reprezentare a imaginilor impuse. În plus, ne ajută să plecăm repede-repede din realitatea prezenta (prea prezenta pentru unii) într-o altă în care totul este posibil...
Toată furia poate fi descărcată cu un AKM sau eventual dinamitata, incendiată spectaculos. Agresiunea din noi, frustrarea şi complexele de inferioritate pot fi defulate prin pedepsirea “răilor” şi “famenilor” din scenariile bine regizate de cei ce cunosc firea umană. Relaţiile neîmplinite, prieteniile trădate, iubirile neconsumate... Lumea toată poate fi scufundată, înecată, stârpita apocaliptic... Toate îşi găsesc o rezolvare în film, mult mai repede şi mai comod decât prin lecturarea unor cărţi... Suntem în secolul vitezei nu?
Studiile psihologilor (şi nu numai J) spun că filmele sunt surse de emoţie. Declanseaza tristeţea, bucuria, acţiunea, spiritual de aventura, oroarea, starneste curiozitatea şi completeaza informaţia, creeaza iluzia, etc. Motiv pentru care unii specialisti le recomanda clientilor pacienti anumite teme in functie de problemae, urmate de terapia propriu-zisa. Similar intrucatva terapiilor medicale pe baza de reteta farmacologica.
Înainte de a apărea filmele, oamenii povesteau la umbra unui copac sau la căldură unui foc, strânşi laolaltă în jurul unui povestitor-călător... Unii se întorceau la casele lor unde transmiteau mai departe povestea şi tălmăceau înţelesul, iar generaţii după generaţii reconstruiau pe baza amintirilor poveşti asemănătoare sau completate cu propriile reflecţii. Alţii, îşi însuşeau înţelesul, morala iar mica “iluminare” care apărea ca o flacără în mintea şi sufletul lor crea o emoţie atât de puternică încât ca “peste noapte” comportamentul lor se modifica vizibil...
Apoi au apărut fotografii şi s-a observat cum o singură fotografie poate spune o mie de vorbe, devenind o altă sursă de informaţie şi emoţii. Cu toate că omul n-a renunţat la nici o variantă, curios şi născocitor cum e, în foamea lui de nou, a inventat filmul. De la cel mut si alb-negru până la cel color sau în 3D de astăzi.
De aceea azi intreb : Ai avut vreodată o explozie de emoţii la care nu te-ai fi aşteptat doar uitându-te la un film? Ţi s-a întâmplat să te trezeşti în lacrimi doar urmărind un film romantic sau o dramă? Ţi-a venit vreodată să te bagi sub pătură în timpul unui film de groază chiar dacă ştiai că e ficţiune? Deşi în timpul filmului stai bine merci pe canapeaua ta sau scaunul din cinematograf, întrebându-te ce o să urmeze, ce o să facă el/ea personajul “după” totusi aştepţi trăind suspansul... Te implici emoţional şi raţional, fix în ordinea aceasta. Nu-i aşa?
Eu cred că fiecare dintre noi poate spune că a avut astfel de emoţii după cel puţin un film vizionat! De fapt, nici nu reţinem un film dacă n-a trezit ceva special ca emoţie în noi... Spunem că e “prost” sau “slab” şi-l dăm uitării probabil regretând timpul pierdut...
Filmul eliberează emoţii care altfel nu “ies’ în mod normal şi firesc, fiindcă le ţinem blocate ca fiind nepermis de dezvăluit celorlalţi sau le controlăm fiindcă ne vulnerabilizează (zicem noi). Şi asta fiindcă filmele se racordează mai degrabă la emoţii decât la raţiune. Aşadar, dacă simţim într-un anume fel o emoţie de tip furie, durere, iubire e cazul să căutăm un film din categoria aferenta, respective horror, dramă, romantic.
Poate ca nu întâmplător, tinerii sunt avizi de filme ( nu sunt ei oare si bombe emoţionale?), poate nu întâmplător în ţările civilizate oamenii ies seara la cinematograf în loc sa stea acasa cu telecomanda tv într-o mână şi berea în cealaltă… Bine, sunt şi alte opţiuni dar putem vorbi de ele şi altădată J
De curând (27 martie) Quentin Tarantino, regizorul filmului Django unchained, Pulp Fiction, Rezervoire dog, etc. A împlinit 50 de ani. Are o coloană vertebrală impecabilă şi a găsit modalitatea optimă pentru el şi implicit pentru noi toţi, să-şi deverseze furia în regie şi actorie... Semnul că funcţionează strategia? Multe premii Oscar, vizionari peste aşteptări, echilibru emoţional şi pasiune în fiecare clipă a existenţei sale!
Câţi dintre noi au căutat vreodată “albia” prin care să-şi reverse prea plinul emoţional, într-un mod în care să nu distrugă relaţii, pe alţii sau pe sine, să câştige cam tot ce se putea până în prezent incluzând admiraţia şi respectul celorlalţi, şi nu în ultimul rând împlinirea propriului vis.
Şi daca nu ma credeti, aveti o proba de integritate si buna gestionare a emotiilor chiar aici : http://www.youtube.com/watch?v=GrsJDy8VjZk
Vizionare plăcută si gânduri cât mai bune J
