Aud în ultima perioadă tot mai mulţi politicieni discutând despre sistemul sanitar românesc. Am asistat la tot felul de echipamente medicale achiziţionate de către Consiliul Judeţean Prahova pentru Spitalul Judeţean de Urgenţă, l-am auzit pe primarul Bădescu vorbind despre noul Spital de Pediatrie însă nimeni nu vorbeşte despre personalul din sistemul sanitar.

Circumstanţe nefaste m-au făcut să îmi petrec ultimele zile din 2012 pe holurile Spitalului Judeţean. Am rămas cu un gust amar pe care nici echipamentele moderne şi nici dorinţele politicienilor nu vor reuşi să-l schimbe prea curând.

Ore în şir am aşteptat o veste despre tatăl meu intrat în sala de operaţie într-o stare a sănătăţii destul de gravă. Am descoperit o lipsă de comunicare deficitară care îi face pe aparţinătorii bolnavilor să treacă prin toate stările sufleteşti posibile şi imposibile. Te rogi de asistente şi de infirmiere să îi dea o veste cât de mică despre starea bolnavului şi de loveşti de un zid de indiferenţă, zid care poate fi penetrat doar cu ajutorul... preţului corect.

Nici condiţiile în care aştepţi o veste despre persoanele dragi nu sunt tocmai umane, dar când speri că totul va fi bine nu mai contează că nu ai un scaun pe care să te aşezi, că geamurile nu se închid şi că pe holurile respective bate un vânt rece de iarnă.

Apoi te izbeşti de indiferenţa celor de la Terapie Intensivă. Deşi este secţia în care bolnavii au nevoie de compasiune, personalul de aici este format doar din... roboţi. Îţi schimbă perfuziile, îţi fac calmantele, îţi urmăresc monitoarele fără cea mai mică tresărire în faţa durerii. Şi nici aici nu afli nimic de bolnavul tău. „Aveţi ore de vizită şi discutaţi atunci cu medicul de gardă”, este replica pe care o auzi sec. Plăteşti din nou... preţul corect şi o infirmieră mai vine şi îşi şopteşte discret: „E bine. S-a trezit”. Am asistat şi la o scenă care m-a umplut de revoltă. O bătrânică de la ţară se rugă cu lacrimi amare de o asistentă să îi aprindă soţului muribund o lumânare la căpătâi. Bătrânul nu avea mari şanse de supravieţuire, iar biata femeie vroia să ştie că moare conform regulilor creştine. „Da’ ce mamaie. Crezi că aici e biserică? Noi avem timp să ţinem lumânări aprinse în saloane? Vezi că e o biserică în curtea spitalului şi discută cu preotul”, a fost replica acidă a asistentei care putea cu uşurinţă să îi fie nepoată bătrânei. M-a încercat un sentiment de repulsie faţă de cadrul medical pe care nu l-ar fi costat nimic dacă ar fi rostit o vorbă frumoasă.

Dar ce să îi faci... Bolnavii au nevoie de ajutorul lor şi nu ele de cel al bolnavilor.

Oricum am înţeles zilele acestea că salariile mici sunt valabile doar pentru asistentele din cabinetul unui medic de familie. Cele dintr-un spital îşi dublează sau chiar îşi triplează veniturile.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu bag în aceeaşi oală tot personalul medical. Am avut parte de un medic chirurg excelent, o femeie caldă care a ştiut să ne explice tot ce se întâmpla cu bolnavul. Am găsit şi asistente drăguţe care zâmbesc şi care te încurajează asigurându-te că totul va fi bine. Dar din nefericire aceste exemple sunt doar o picătură într-un ocean de apă.

Aaa... Şi am uitat să vă povestesc despre lenjeria ruptă, despre păturile jerpelite şi despre saltele deteriorate. Dar ce să îi faci. Dotările acestea sunt în saloanele în care parlamentarii nu prea ajung...

Aşadar, domnilor politicieni, degeaba cumpăraţi aparatură medicală performantă, degeaba investiţi în tot felul de ustensile moderne dacă nu încercaţi să modificaţi comportamentului personalului medical. Bolnavul vede aparatură performantă doar pentru 5-10 minute. În rest, te izbeşti de saloanele urât mirositoare şi de infirmierele şi asistentele ale căror zâmbet apare doar după ce achiţi... preţul corect.