Urât vers, urât verb, caracterizând urâta realitate în care trăim.
Minel Ghiţă Mateucă mă ameninţă, urmare a „nesăbuinţei” mele de a-mi da şi eu cu părerea despre rândurile sale din ziarul altphel! – titlul nu e cumva suspect de agramatism?
Iată ce scrie „maestrul”, „lingvistul”, „criticul şi istoricul literar al ziarului alphel”, în numărul 393, din 12-18 aprilie 2013, al mai sus amintitei publicaţii, care a ajuns la al VIII-lea an de existenţă (deschidem la pagina 14):
<<În fine, sper că Gelu Nicolae Ionescu este destul de mare ca să-şi cunoască interesele şi că are atâta minte şi caracter încât să nu amestece plăcerile cu afacerile. De aceea, îl sfătuiesc să nu mai fie atât de curios: „putem şi noi vedea ce îl califică pe Mateucă Minel Ghiţă să lucreze muzeograf şef (...) şi ce activitate a avut el pe 2012? Ă?”, că şi elefănţelul a păţit-o, băgându-şi nasul unde nu-i fierbea crocodilu’ şi alegându-se cu ditamai trompa. Dacă nu eşti în stare să te opreşti pe spinarea lui, ca să-l călăreşti ca lumea, ce rost are să sari calul? Mai ales că niciodată nu ştii cum cazi şi ce te aşteaptă pe partea cealaltă. Dacă e taman groapa la care sapi pentru altul>>
Ei? Ce spuneţi?
Domnul profesor Minel Ghiţă Mateucă, filolog, muzeograf şef la Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova, din câte ştiu eu şi nu neagă asta, a rămas fără argumente şi a trecut la ameninţări... Păi aşa face un om corect, nea Minele? Aşa face un mare lingvist, un mare jurnalist?
Referitor la greşeli. Evident că greşesc! A greşit şi Eminescu, a greşit şi Caragiale (cel supranumit „Moş virgulă”), a greşit şi Iorga, a greşit şi Lovinescu, a greşit orice om mare sau mic din istoria omenirii, nea Minele! Şi foarte bine! Semnalează-mi erorile! Cine munceşte greşeşte! Am zis eu vreodată că sunt ăla fără de greşeală? Nu cred! Ţi-am interzis eu să nu mă critici? Te-am ameninţat eu? Nu cred.
Te rog să te comporţi normal! Nu e frumos să ameninţi oamenii, chiar dacă ei îţi demonstrează că nu eşti ce vrei să pari a fi, că nu eşti aşa deştept, de specialist în limbă, cum te crezi, că, în definitiv, eşti un om fără operă, la 60 de ani, un om care doar îşi dă cu părerea! Da! Foarte bine! E democraţie! Dă-ţi cu părerea! Şi eu pot să-mi dau cu părerea despre activitatea NASA! Dar am zburat eu vreodată în spaţiu? Am construit eu vreo rachetă? Nu! Sincer, aş prefera ca să mă analizeze ca poet şi publicist unul care a scris măcar o carte, care a fondat şi condus o revistă, măcar 5 ani! Sigur că am pretenţii exagerate... Sigur, că poţi şi tu să îţi dai cu părerea să semnalezi şi tu o virguliţă, un dezacord, o lipsă de logică a enunţului. De ce nu?
Pe tine, bre, nea Minele, te-a supărat că am îndrăznit să te analizez şi eu. De ce? Nu eşti adeptul dialogului, al criticii? Uite că te analizez şi te voi analiza şi eu în continuare, nepăsându-mi de ameninţările tale sau ale altora!
Şi acum, evident, o mică analiză! Câteva greşeli ale lui Minel:
Una mare, de fond. Se laudă că a făcut şcoală bună, îmi recomandă cărţi să le studiez. Dar de ce nu scrii cărţi? De ce până la 60 de ani nu ai nici măcar o carte? Fie de beletristică – să ne arăţi şi nouă cum se scrie marea literatură! –, fie de gramatică? De ce un om aşa de şcolit, aşa de bun în meserie nu are operă? E ca şi cum un chirurg nu operează niciodată! Chirurgul operează, ţăranul munceşte pământul, poliţistul prinde hoţi, iar criticul literar şi lingvistul scriu cărţi, realizează studii. Când îl iei la bani mărunţi, Minel se recomandă jurnalist şi cititor. Deci, într-un fel, îşi recunoaşte incompetenţa în probleme de limbă şi de critică literară. adică îşi dă şi el aşa cu părerea ca banalul jurnalist, ca un cititor oarecare... El îmi dă lecţii mie, care am scris 5 cărţi – şi nu cărţi de neluat în seamă!, care sunt fondator principal al celei mai longevive reviste de cultură din acest oraş – revistă apreciată atât pe plan local, cât şi pe plan naţional! Super, nu?! Bravo, nea Minele! Eşti tare! Ce mai contează că eu am muncit şi muncesc pe ogorul literelor de mii de ori mai mult ca tine? Contează că tu „echivalezi” fără-frecvenţa ta în acest domeniu, găsind o virguliţă aiurea, sau constatând lipsa unei virguliţe! Dacă mai găseşti şi un dezacord, eşti mare! Eşti genial! Gata! Ce-ţi mai trebuie să scrii cărţi, să faci reviste? Eu te invit respectuos să meditezi la ce scriu eu aici, că poate nu oi fi eu mereu aberant!
Românul, adică omul din popor, aşa pofteşte la masă, Minele, cum am scris eu! Tu, când te duci la ţară, îţi zice coana Aneta: „Serveşte-te, maiculiţă, cu o prăjitură?” La mine la ţară, se zice „Poftiţi/ Pofteşte la masă”, „Serveşte” (cu semnul mirării, al exclamării, evident, Minele! Apropo! Vezi că faci greşeala numită hipercorectitudine! Vezi că supralicitezi. Dacă, din grabă, sau din comoditate, nu punem anumite semne de punctuaţie, sau nu dăm un titlu exact – de aia nu am pus nici ghilimelele, nea Minele, că, uite ce păcătos sunt, sau, mai bine zis, ce păcătoasă e memoria mea!, nu mi-am amintit, când am scris articolul, titlul exact al istoriei scrise de M. Ghiţulescu. Din lipsă de timp, sau din comoditate, nu am mai căutat, ulterior, în biblioteca mea, unde se află un exemplar cu autograful autorului, ca să verific titlul exact! – asta nu înseamnă, automat, că nu ştim, nea Minele! Deci dacă nu am pus ghilimele, nu e citat! Corect? Deci care „citează greşit titlul lucrării”? în ce priveşte „i-o fi văzut măcar coperta?!”, mă, jurnalist cultural ce eşti, habar nu ai că eu am organizat lansarea acestei cărţi... la Ploieşti, la Teatrul „Toma Caragiu”). Să zici „Serveşte!” nu e deloc agramatism, nea Minele! Dacă spun „Am servit masa!” înseamnă că am mâncat, adică mi-am luat mâncare şi băutură singur. Deci virgulă cum ar face verbul ăsta, în enunţul ăsta, la diateza reflexivă? Dacă e ziua mea şi vin cu un platou în faţa ta şi zic serveşte, tu înţelegi că tre să îl iei să serveşti lumea din Palatul Culturii? Oricum e de discutat despre agramatisme. Mie îmi place să discut pe probleme de limba română. Iubesc limba rommână!
Cu privire la cărţile de istoria teatrului/ dramaturgiei româneşti, tu ai citit, bre Minele, cărţile pe care le enumeri în articolul tău? Cred că nu ai citit! Pentru că altfel nu îmi inventai o „gafă impardonabilă pentru un literat cu patalama” – puteai să completezi şi scriitor cu operă, deja, deşi are cam jumătate din vârsta ta! – şi nu te legai de „singura istorie a teatrului românesc apărută, fără virgulă, corect, mea culpa!, până azi”! Ca să înţelegi, deşi cred că ştii cum apar astfel de greşeli, acolo mai era ceva, o precizare, iar ulterior am scos-o şi uite că am uitat să şterg şi virgula aia... Istoria lui Vicu Mândra – apropo, ştii cine a fost ăsta?! – se opreşte cum ai putut vedea şi în titlu, la anul 1890. Massoff se referă mai mult la organizarea instituţională a teatrului românesc, iar Brădăţeanu face mai mult un eseu, în care tema prioritară e arta spectacolului, nu istoria propriu-zisă, care, oricum, se opreşte mult în urma istoriei scrise de Mircea Ghiţulescu. La modul general, în accepţiunea largă, ele sunt nişte istorii ale teatrului/ dramaturgiei, dar, la rigoare, nu sunt! Ca să fie o lucrare să fie istoria teatrului unui popor, trebuie să o ia de la începuturi şi să o aducă în prezent, în zilele redactării ei! Niciuna din lucrările invocate de tine nu sunt aşa ceva. Dar, e drept, am fost poate prea subtil, ambiguu. Recunosc, trebuia să fiu mai specific. Deci. Teatru nu e sinonim perfect cu dramaturgia şi trebuia să precizez „singura istorie a teatrului românesc de la origini până azi”. Eu, spre nelauda mea, am dat istoriei accepţiunea „de la origini până în prezent”, pe principiul că istoria lumii nu poate fi doar istoria unei singure vârste a lumii, şi am presupus că toţi cititorii vor da aceeaşi accepţiune... Bun, bre, nea Minele, rectific, cu dedicaţie specială pentru mătăluţă: „Istoria literarurii române. Dramaturgia” de Mircea Ghiţulescu este singura istorie completă a dramaturgiei româneşti, adică de la origini până în prezent, apărută până azi!
Cu privire la ameninţările tale, nu mă sperii şi nu îmi pui tu mie pumnul în gură! Şi îmi e lene să îţi mai arăt câte greşeli ai avut în acele rânduri de ameninţare... Şi nu sap groapa nimănui, cum poate că faci tu, e treaba ta, nu ştiu!, fiindcă fiecare pasăre pe limba ei piere! Tu „pieri” încercând să faci pe profesorul presei ploieştene şi ameninţând ca un băiat rău de cartier!
