“Poştaşul” care anunţa moartea sună întotdeauna de două ori... O dată când ţi se comunică iminenta ei şi a doua oară când tragedia s-a produs... Tot ce urmează după aceea este ecoul, întreţinut involuntar de cei din preajmă, de familie, prieteni, colegi, cei ce nu te cunosc pe tine ci pe celălalt şi vor să ştie mai mult... Sau cei ce doar vor să ştie totul...
O crimă rămâne o crimă... Nu e o boală, nu e un accident de circulaţie, nu e o cauză naturală... E crimă cu sânge rece executată de nişte fanatici contra unor nevinovaţi deveniţi victime colaterale ale unui război fără rost, inutil, al altora, fără nici o legătură cu cei prezenţi între tranşee... Nu poţi să-ţi imaginezi teroarea, groază, neputinţă, disperarea celor puşi în faţa unei confruntări cu agresori înarmaţi, ei având doar mâini, picioare, puţine soluţii dar multe şi puternice emoţii: amenintarea morţii, neputinţa supravieţuirii, furia şi frica de a nu-i mai revedea pe cei de acasă... Să fie ele mai mari decât ale celor ce supravieţuiesc? N-o să ştim niciodată... O crimă nu ucide doar un om ci poate distruge şi răni de moarte tot ce e drag omului acela... O crimă cu sânge rece şi fanatism nu poate fi pedepsită echitabil, iertată, uitată, răzbunată... Ea doar este şi atât! Nici cei care au scăpat nu sunt complet vii... Din infern nu poţi să vii fără mirosul de pucioasă în nări şi sufletul ars de trăirile morţii iminente... Morţi vii într-un coşmar pe durata nedeterminată... Deşi s-au salvat fizic, psihic sunt zdruncinaţi şi nu ştiu dacă viaţa va mai avea acelaşi gust de acum încolo... Oameni ce aleseseră munca pentru o viaţă mai bună, a lor şi a copiilor lor... Nu războiul, nu furtul, nu minciuna...
Şocul confruntării cu moartea cuiva drag este întotdeauna dramatic... Nu ştii ce să faci, nu poţi să faci mai nimic, amorţeşti în negare (“Nu mi se întâmplă mie asta”, “Nu pot să cred”, “Imposibil, e o greşeală undeva”) sau nedreptate (“De ce mie?”, “De ce acum?”, “Alţii sunt mai răi şi tocmai el care e bun/bună”...)... Cauţi motive, raţiuni, soluţii... Nimic nu vine bun spre tine acum... Consolările celorlalţi par inutile: “Ce ştiu ei ce simt eu?”
Nu te laşi şi încerci să controlezi trăirea asta... Ai aşa de multe lucruri de făcut... Acţionezi ca un robot...
Însă lângă tine sunt copiii care nu înţeleg nimic din ce i-a lovit... Ei nu ştiu ce e moartea... Nu sunt filozofi s-o perceapă ca pe-o alternativă la viaţă... Ei nu ştiu că nu-şi vor mai vedea tatăl niciodată, nu-l vor mai atinge, nu-l vor mai săruta, nu-i vor mai auzi vocea strigându-i, chemându-i...
Ce le spui? Că e în cer şi că-i vede de acolo? Rişti să nu te creadă... Şi nici tu nu crezi iar ei te vor prinde cu minciuna la un moment dat... Le spui adevărul? Cum s-a întâmplat? Alterezi imaginile păstrate în mintea lor despre figura, trupul şi râsul tatălui? Copiii îşi pot imagina atât de uşor totul... Ascunzi realitatea? Te vor acuza cândva (mai curând decât crezi) de minciună prin aflarea adevărului de la alţii... Copiii au un simţ moral aparte, vor fi furioşi pe tine, pe cel ce le-a luat tatăl, pe cei ce erau în dispută cu el... Şi totuşi, copiii sunt mai puternici decât adulţii în fata pierderii... Instinctul lor de supravieţuire îi salvează... Au rezilienta cei mai mulţi dintre ei... Dacă îi laşi să le folosească şi nu le alterezi portretul părintelui cu fapte şi imagini îngrozitoare... De ce le-ai creşte sentimentele de abandon, nedreptate şi furie când şi aşa sunt destul de confuzi în trăirile lor de acum? Adevărul fără prea multe şi inutile detalii sau fotografii e cel mai mare dar pe care poţi să-l faci acum copiilor... Rememorarea clipelor frumoase ajuta la vindecare şi la” felia de nemurire” a oricărui părinte...
Sufletul unui om este fragil, atât de fragil încât pierderea brutală a unui om drag, soţ sau părinte, fiu sau frate, poate sparge “crusta” sa de protecţie împotriva durerii, inundând cu lacrimi şi sânge tot muzeul interior de amintiri frumoase sau mai puţin frumoase... Poate trezi alte pierderi uitate aparent sau doar amorţite... Furia, tristeţea, interiorizarea, neputinţă, blocarea în trecutul dinaintea pierderii sau idealizarea lui, depresia, învinovăţirea pentru tot ce ai făcut sau n-ai făcut, sunt toate faze prin care trece mai uşor sau mai greu... Fie că e copil, fie că e adult...
Ce poţi să faci însă tu, un om de bine pentru cel de lângă tine care a pierdut pe cineva drag? Să fii uman, cald, suportiv şi de ajutor... Să înveţi să asculţi, să fii lângă el ca să plângă, să ţipe, şi să-l ajuţi să vadă viaţa care a rămas în el, în copiii celui plecat, în tot ce a lăsat bun în urma lui şi poate fi continuat... Să-l ajuţi să vadă că are în continuare un drum cu sens şi roluri de performat... Să-l ajuţi să înţeleagă că nemurirea celui plecat constă în neuitarea lui, a tot ce a fost frumos în timpul vieţii lui... Să nu-l laşi să se simtă singur... Nu încă... Nu acum... Arderea etapelor n-a adus niciodată ceva bun şi sănătos... Toate la timpul lor, în ritmul propriu şi cu răbdare... Răbdare pe care unii n-o au şi tulbura nu numai liniştea decentă în faţa morţii dar şi suferinţa vie, crudă şi năucitoare a celor vii... Cu fotografii, comentarii indecente şi prea detaliate... E timp pentru toate... Chiar şi pentru furia contra agresorilor ucigaşi şi iraţionali... Chiar şi pentru mesajele: “Tu să nu faci asta! Tu să găseşti o cale să împiedici astfel de crime! Tu să găseşti o soluţie pentru salvarea nevinovaţilor! Tu sa faci altfel!”
Şi tot ce faci pentru cei îndoliaţi, s-o faci din suflet şi cu responsabilitate, fiindcă poştaşul care anunţa moartea sună întotdeauna de două ori... Moartea însăşi sună de două ori... Poate pentru că noi să avem timp să ne pregătim respectul şi decenţa faţă de fiinţele ce pleacă dintre noi dar şi pentru fiinţele ce rămân îndurerate pe lângă noi... Sa fim solidari cu ei, sa fim de ajutor, sa fim umani ! Pentru că sunt soţii, mame, surori, fii şi fiice... Ca şi noi... Poate şi pentru ca noi ceilalţi să înţelegem ce e cu adevărat important in viaţa şi să luăm decizii în consecinţă... Pentru ca moartea celor din Algeria să aibă cu adevărat un sens...
