Evident că scriu! Nu scăpaţi nici azi de mine!
Scriu, fiindcă mă mănâncă limba română!
Şi mă mai mănâncă şi coaja, pentru că azi… voi scrie ce cred eu despre viitorul preşedinte al României.
E printre noi!
Poate e ăla care stă cu ochii zgâiţi la post – nu are coadă, că ar fi dat din ea! – pregătit ca un urmaş dinastic să preia tronul şi care îşi imaginează că dacă majoritatea care e iubită că e anti preşedintele actual şi care domină dictatorial zilele astea în România îl susţine, automat noi, românii, tre să îl luăm în braţe şi să îl purtăm spre tron… Din câte-mi dau seama e chiar necăjit, fiindcă nu-nţelege de ce nu vine… mai repede, de ce nu vine? Vreau să vină, Mam’mare! Cam aşa zice un personaj caragialian...
Ei uite că mai durează un pic.
Până atunci, pot şi eu să îmi dau cu părerea despre cine cred că va fi viitorul preşedinte, despre cum va fi el, despre cum cred eu că ar fi bine să fie…
Aş vrea în primul rand să nu fie un fomist de funcţii!
Să fie un om simplu, plecat de jos, care a făcut ceva prin forţe proprii.
Nu vrea un om perfect!
Aş vrea să fie tânăr/ tânără, să îi placă viaţa şi să surprindă tot şi pe toţi, să paralizeze prin apariţia lui/ ei previzibilitatea politică românească.
Aş vrea să fie o persoană frumoasă, sau măcar plăcută.
SĂ IUBEASCĂ ACEST POPOR ŞI SĂ PLANGĂ ATUNCI CAND VORBEŞTE DESPRE CAT DE CHINUIT A FOST ACEST POPOR DE-A LUNGUL VEACURILOR. SĂ AIBĂ DEASUPRA, CA PE NIŞTE ÎNGERI PĂZITORI, SUFLETELE CELOR CARE AU MURIT APĂRAND ACEST POPOR, ACEST PĂMANT.
Aş vrea să nu fie arogant, băşcălios, ignorant…
Vreau un preşedinte care iubeşte arta şi ştiinţa, care merge cu copiii la film, la teatru, pe care îl călăresc copiii, pe care îl pictează copiii.
Vreau un preşedinte respectat şi tolerant, iubit şi sincer.
Gata, am visat destul!
Mă bag la somn… Sunt prea oboist şi am început să visez cu ochii deschişi…
Vă pup negru pe alb!
