Plouă... Aleg să văd un film... Portretul lui Dorian Gray... Mai demult, citisem cartea lui Oscar Wilde şi mă înfiorasem... Eram prea tânără să înţeleg ce înseamnă cu adevărat decadent şi cum ajungi în stadiul ăsta... Mă surprind însă câteva clişee déjà vu...
Să ne înţelegem: decadent înseamnă (conform Dex) declin, regres, decădere, degradare morală, proces de trecere de la o stare superioară la una inferioară... Antonimul cuvântului decadent este progres sau ascensiune...
Mă uit în realitatea mea de astăzi: perversiune şi cruzime, moarte şi neurastenie (bine, numiţi-o stress dacă vreţi), boală ridicată la rang de virtute şi slăbiciune morală, fizică, psihică... Normalul nu mai e bun şi (re) inventăm anormalul, oricare ar fi el: în sex, în gândire, în simţire, în comportament... Seamănă teribil a decadentism... sau a decadenţă? Ne întoarcem cu faţa către moda bunicii - gen vintage -, către reţetele stră-străbunicilor de alimentaţie şi viaţă, ca şi cum structura noastră bio-psiho-socială n-ar fi suferit nicio schimbare între timp... Trăim în trecut regretând decizii, repetând greşeli aproape cu satisfacţie (“aşa sunt eu, ce vrei?”), negativizăm totul, suspendăm viitorul ca fiind sumbru şi apocaliptic, alegând prezentul ca unica şi irepetabila şansă de a face ceva, orice, pentru a “spăla” durerea şi pierderile suferite... Şi când spun orice, nu mă gândesc la o schimbare pozitivă de decizie, gândire sau acţiune, ci la maximizarea plăcerii... Egocentric şi patologic... Trăim în recuperare... Recuperarea interdicţiilor, a restricţiilor, a neştiutelor sau ascunselor acte de viaţă... A fi selectiv ne e străin cu totul... Ca şi cum gâtul nostru şi-ar fi pierdut flexibilitatea în timp iar ochii noştri ar avea deja dioptriile tuturor străbunicilor la un loc... Nu vrem să vedem consecinţele sau suntem incapabili de asta? E dilema mea de astăzi...
Decadenta şi decadentismul sunt perioadele de după un boom estetic, literar, artistic, mă rog, cultural şi are loc în spaţiul aristocratic... Dar dacă noi n-am avut aristocraţie? Dacă elita noastră s-a ascuns căutând protecţie şi confort sub păturica unui... ism (comunism, socialism, naţionalism, liberalism) mai putem vorbi de decadenţă sau doar de decădere? Dar mai avem elită? Mai avem ceva bun şi sacru în mentalul nostru? Mai avem modele? Îmi doresc cu disperare să cred că da... Caut cu disperare, zilnic, câte ceva sănătos şi simplu din fiinţa românească pe care o ştiu eu... Cea pe care am cunoscut-o în familia mea, cea pe care am simţit-o în cultura românească... Însă vreau s-o văd şi concret, nu numai în paginile unei cărţi, nu numai pe scena unui teatru... În omul de rând, fie pe stradă, fie pe sticla tv, fie în presa fie la catedra şcolii sau vreunei facultăţii din România...
Omul de rând se uită la “elită” confundând-o cu vedetele de carton sau marionetele de pe sticlă tv... E derutat sau ignorant? E confuz sau suferă de mimetism? Şi unele şi altele... Dar până la urmă ce să facă el – bietul - când totul este permis, când nu mai sunt reguli iar cele care mai există sunt încălcate flagrant, când nimic nu mai este sacru şi nici tabu, când tabloidele tipa colorat despre sex, horoscop, crimă şi viol? Când moartea face audienţă şi rating cum făcea pe vremea... ismului "de aur" prinderea vrunui post tv de la bulgari... Când deviantele sexuale sunt descrise pe larg în presă ca fiind “fantezii neexplorate”? Când consumerismul patologic este ridicat la rang de bunăstare individuală? Reclame agresive induc superficialitatea: “în fiecare femeie există două femei, una care vrea să se simtă bine, alta care vrea să arate bine”... Niciuna nu vrea să fie femeie-mamă, liber-profesionist, femeie-soţie... În timp ce milioane de femei sunt totuşi şi una şi alta... Fraiere, or zice ei... Mă îngrijorează că succesiunea acestor... isme va conduce la degradarea subliminală a romanului, ce astăzi se uită la tv la băscălii mitocăneşti cu ceara din urechi şi negrul de sub unghii, mâncând seminţe cu “nuplecabilitate” şi nu va fi niciodată supraomul lui Nietzsche...
Mă întreb dacă nu cumva Dorian Gray ne reprezintă pe noi astăzi şi ceea ce vedem în virtualul mediatic să fie de fapt tabloul-portret al meschinăriei şi degradării substanţei pure şi fragile a fiinţei noastre... Da, ştiu, iar mă întreb şi iar am o dilemă... Dar oare nu acesta e rostul fiinţei umane? Să-şi pună întrebări? Să devină astfel mai selectivă şi să asceadă spre înalt? Şi dacă nu mai vezi cărarea, nu înseamnă că e timpul să te opreşti puţin şi să te întrebi măcar unde eşti şi ce nu e în regulă? Sau nu?
