Aşa cum spuneam în precedentul articol despre transfer, pe care îl consider singurul fenomen care ne defineşte în general şi particular şi, de aici, defineşte orice formă de manifestare a noastră în parte şi în întreg, aşa cum am spus, revin şi o să revin de fiecare dată cu fapte concrete.
Una dintre cauzele legate intrinsec de transferul pe care îl facem este şi atitudinea noastră care, întotdeauna, invariabil, ne face să aşteptăm pe cineva sau ceva- fără ca măcar să ştim cine sau ce- să ne rezolve problemele, timp în care noi nu facem decât să ne degrevăm complet de orice formă de răspundere şi de asumare şi să ne preocupăm de formă sau de superficii, de genul ultimelor tendinţe în materie de modă, gadgeturi, maşini, vacanţe, sex, analize sterile legate de unele personaje sau altele, fie ele şi din politică, cu atât mai grav, pentru că nu ne uităm la ceea ce contează cu adevărat în privinţa lor şi ne afectează în mod direct.
În momentul în care Traian Băsescu a fost ales, a fost sărbătoare naţională. Majoritatea, am văzut în el un salvator pentru că, în aparenţă, era altceva decât fusese până în acel moment întreaga camarilă pesedistă şi alte tentative politice jenante şi nereuşite ce se perindaseră la putere, fără să ne punem banala şi fireasca întrebare în legătură cu noua noastră „găselniţă” prezidenţială, cam care este originea lui politică, cam care a fost traseul lui de acest gen de-a lungul celor 15 ani de până atunci, ca să nu mai vorbim că ar fi trebuit să fim cu toţii mult prea înţelepţi, analitici şi maturi ca, înainte să ne repezim cu ştampilele în cabinele de vot, într-o culme a exbuberanţei, bucuriei şi năucelii ce ne lovise, să ne dăm seama cam ce fel de caracter are acest domn care se bătea pe burtă cu beţivii care beau prima ţuică de la patru dimineaţa în bodegile de la capetele liniilor de tramvai, se simţea ca „gâsca în papuci” în cizmele de cauciuc şi pupa cu emfază pe obraji pe oricine îi ieşea în cale.
Vedeţi....aici, ar trebui să ne gândim mai mult care este diferenţa între a fi un om al oamenilor şi a fi un om care se foloseşte de orice aspect uman, poate chiar dintre cele de mai proastă calitate, confundând familiaritatea cu lipsa de bună creştere, bun-simţ, rafinament moral şi o gândire adevcată unui om care se doreşte şi pretinde a fi „şeful unui stat”.
Ceea ce a fost mai mult decât evident şi a rămas la fel este faptul că şi Traian Băsescu este fiul aceleiaşi „mame” sau aceluiaşi „tătuc” politic- comunismul. Comunism în care au activat mai mult sau mai puţin la vedere şi care le-a asigurat, post-puci, poziţii privilegiate în jurul cărora au adunat în ani de zile simpatizanţi şi acoliţi.
Desigur, acum, nu ni-l mai asumăm pe Traian Băsescu, aşa cum nu ne mai asumăm nicio alegere eronată pe care am făcut-o la un moment dat, anterior sau posterior lui Traian Băsescu, aşteptând ca oricine în afară de noi să rezolve o situaţie pe care „nu o mai suportăm”.
Iar transferul constă tocmai în faptul că noi, în loc să taxăm la modul practic atitudinile oricui încalcă prevederile legale, sociale, morale, politice sau de orice fel, ne enervăm, ne supăram, vociferăm, ne tocim degetele pe tastele diverselor aparaturi din dotare, şi creierii, şi coronarele, însă foarte departe de realitatea lui Traian Băsescu, tratând totul fie sub forma hazului de necaz, fie stând într-o continuă aşteptare a lui „să mai vedem ce o să se întâmple”, „să-l ia dracu!”, „ne-a nenorocit!”, ”păi, pe cine să aleg?”. „toţi sunt la fel....”, etc.
Atunci când eu, tu, noi în loc să ne asumăm şi să participăm în mod coerent, raţional şi organizat la ceea ce vrem să ni se întâmple, dăm vina pe cel de lângă noi sau îl aşteptăm pe celălalt să facă ceea ce noi nu ne putem şi nu vrea să ne asumăm, transferul se manifestă în toată deplinătatea sa, transformându-ne în ceea ce însemnăm acum.
L-am dat exemplu pe Traian Băsescu, cel de care majoritatea afirmă că s-a săturat, de care vorbeşte şi care ne bate cu armele noastre. Adică tocmai cu acest transfer.
Este clar că, atunci când îţi justifici cu cea mai înaltă funcţie în stat agresivitatea, lipsa bunului-simţ, exhibările şi abuzurile, iar Constituţia devine „jurnal personal”, ori frizezi patologia, ori sfidezi complet un întreag neam.
Cu toate acestea, niciunul dintre noi nu îşi asumă. Altfel, Traian Băsescu nu ar mai putea să facă ceea ce face. Şi chiar nimeni nu ar mai putea să facă ceea ce face greşit!
Pentru că, dacă pentru Traian Băsescu, Constituţia a devenit un cherem personal, atunci, pentru români, ar trebui să fie cu adevărat ceea ce este - Legea fundamentală a ţării care prevalează asupra oricărei funcţii din stat, asupra oricărui cetăţean, oricărui organism, oricărei structuri şi care devine în mod real legea poporului, legea statului, legea României.
Dar, când de-a lungul a douăzeci şi cinci de ani, s-au fabricat 3 Constituţii, care să servească intereselor politice şi personale ale unuia sau altuia care s-a perindat pe la putere, este imposibil de urmat o cale legală şi de folosit un instrument de acest gen când el se află exclusiv în mâini greşite.
Aşa cum se merge la vot cu convingere şi chiar în mod organizat, crezând într-o importanţă aproape mistică a sa, deşi total inexistentă, se observă la noi o lipsă a capacităţii de a ne exprima voinţa, intenţiile şi opiniile, fără a face presiuni violente, în limbaj sau fizic şi fără să traducem mereu acest drept prin adunări soldate de fiecare dată cu adâncirea sindromului de transfer.
Un sindrom pe care Traian Băsescu l-a descifrat instinctiv extrem de bine şi pe care îl exercită la rându-i asupra noastră, stârnind prin atitudinea pe care o avem ca răspuns exact ceea ce doreşte.
El face un transfer a ceea ce vrea să obţină, invectivele noastre hrănindu-l, dându-i forţă, dându-i motive să ne răspundă de fiecare dată şi mai agresiv, alimentându-i egoul supradimensionat şi vanităţile de birjar, transformându-l în victimă în raport cu simpatizanţii din tabăra cealaltă de putere şi.....uite aşa, apare cercul vicios de transfer, devenit un status quo, în care noi aruncăm cu banane, iar el ne aruncă cu pietre, mizând că atenţia noastră este oricum deplasată de la ceea ce contează.
Nu în ultimul rând, transferul de personalitate se reflectă şi în faptul că împrumutăm cu seninătate şi aviditate orice.
Şi asta se reflectă şi într-un minuscul şi banal, dar extrem de semnificativ fapt.
V-aţi uitat pe tricoul pe care cu mândrie îl poartă pe plajă Traian Băsescu?!?
VOTE FOR....Ce?
De când am devenit popor de origine anglo-saxonă, iar engleza ne este limbă de baştină? Atunci, mă gândesc, că nu ar mai trebui să ne scandalizăm atât de tare că suntem vasalii altora, fiind trataţi ca atare. Este limpede cine ne conduce. În definitiv, pare că asta şi aşteptăm, nu? Întotdeauna pe cineva. Altcineva. Cine?
Să nu ne mai supăram atunci că, zi de zi, Traian Băsescu sau altcineva profită de slăbiciunea şi neasumarea noastră, iar tot ceea ce primim este reculul transferului nostru permanent.
De gândit....
Marina Ene,
Consultant politic
