Recent am citit cartea lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile” şi nu mi-a plăcut extraordinar de mult, dar nici nu mi-a displăcut. Este o carte bună, o carte care te învaţă cum să iubeşti o femeie. Pot spune că sfârşitul mi-a dat chiar câţiva fiori. Aici, scriitorul dă toate motivele pentru care un bărbat în adevăratul sens al cuvântului ar trebui să iubească o femeie. Dar pe noi femeile cine ne învaţă cum să-i iubim pe ei, pe bărbaţii care apar şi dispar din viaţa noastră?
Sunt convinsă că fiecare dintre noi, doamnelor, a trecut prin una sau mai multe poveşti de dragoste, care ne-au marcat într-un fel sau altul. Ori am fost dezamăgite, ori nu am ştiut să apreciem persoana de lângă noi, ori ceva s-a întâmplat şi acea iubire a luat sfârşit. Orice persoană care intră în viaţa noastră o iubim altfel şi fiecare are ceva aparte. Poate suntem noi femeile mai sensibile şi punem suflet mai repede într-o relaţie, dar ştiu că multe dintre noi am suferit măcar o dată din cauza unui bărbat. Poate mai mult din cauza noastră, dacă stau mai bine să mă gândesc. Şi asta pentru că nu am ştiut să punem punct atunci când a trebuit. Câte dintre noi nu am ajuns în punctul acela în care să afirmăm că toţi sunt la fel, că niciunul nu este mai breaz, că toţi sunt nişte insensibili, care nu ştiu să aprecieze şi cu atât mai puţin să iubească o femeie? Cu siguranţă multe! Şi de ce toate astea? Oare chiar nu putem să-i tratăm ca atare? De ce trebuie să ne pese atât de mult?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am pus suflet în fiecare relaţie pe care am avut-o. Fiecare a fost specială în felul ei. Chiar dacă am greşit şi mi-am pus sufletul pe tavă deşi nu era nevoie... nu regret asta! Aşa am început să-mi dau seama de felul în care funcţionează oamenii, în general. Şi da, de-a-lungul timpului m-am schimbat şi nu ştiu dacă neapărat în bine. Simt uneori că acţionez în funcţie de lucrurile care mi s-au întâmplat. Şi nu fac asta cu rea voinţă, dar este ceva involuntar. Vorba aia: dacă te-ai ars o dată, apoi sufli şi în iaurt.
Mă întreb de multe ori cum putem iubi o persoană care nu ne răspunde la fel? Şi mai ales de ce o iubim? Ce are aşa special? Deocamdată nu am găsit un răspuns şi nici nu cred că îl voi găsi prea curând. Ceea ce ştiu însă este un singur lucru: nu trebuie să depind de iubirea nimănui în afară de cea a familiei mele. Nu ar trebui să ne afecteze indiferenţa celor din jur şi mai ales a unui bărbat. Dacă acela te iubeşte va fi lângă tine, iar dacă nu... ce contează? Sunt lucruri mult mai frumoase în viaţă!
Şi totuşi de ce îi iubim pe ei, pe bărbaţi? Care este motivul? Oare aşa suntem făcute să funcţionăm şi nu ne putem simţi împlinite pe deplin decât dacă ne găsim jumătatea? Cred că fiecare dintre noi caută un răspuns la aceste întrebări, care uneori ne macină şi nu ne dau linişte.
Eu una nu aş vrea să cred asta! Sunt convinsă că putem şi fără ei! Avem atâtea lucruri de făcut şi există atâtea lucruri frumoase în viaţă încât nu ar trebui ca totul să se învârtă în jurul lor, în jurul bărbaţilor care au făcut sau fac parte din viaţa noastră.
