Se simte un aer de încordare în politică.
Săptămâni la rând, USL a staţionat confortabil şi relaxat în arena politică, după o iarnă şi o primavară pline de lupte şi frământâri la adresa situaţiei coabitării cu Traian Băsescu.
Am fi putut crede că lupta de câştigare şi menţinere a puterii, dar, mai ales, a poziţiei din teren, cea care face trimitere la simpatii şi antipatii politice, a fost finalizată, iar Traian Băsescu a fost înghesuit definitiv în colţul neutru sau, mai exact, în colţul de control.
Cumva, a părut că PSD a găsit formula de a ostoi şi ţine în frâu setea de control şi pasiunea pentru jocurile periculoase, la limită, ale lui Băsescu.
Iar Băsescu le-a lăsat cu succes această impresie.
Acest scurt răgaz, această respiraţie dintre războaiele băsesciene de guerrillă, a trimis PSD-ul într-o altă situaţie.
Pentru că, în politica românească, există o regulă de aur. Când nu îţi dau adversarii bătăi de cap, te dau ai tăi cu capul de pereţi (sau te dai singur!).
Aşadar, niciodată, nu vei fi suficient de bine antrenat pentru întreg războiul sau pentru toate variantele de război pe care politica ţi le pune la dispoziţie ca surpriză.
Nu a mai fost Traian Băsescu, organismul USL a început să se autodigere.
Liberalii au devenit un organism autoimun în cadrul alianţei USL.
Erau de aşteptat această bruscă incompatibilitate şi alergie politică internă care l-a cuprins.
După câştigarea alegerilor parlamentare şi crearea unei majorităţi parlamentare confortabilă, dar, în special, profitabilă ca idee de susţinere a guvernului Ponta, după ce au fost onorate promisiunile faţă de camarilla de contrapondere electoarală a PNL, liberalii au devenit indezirabili într-o guvernare şi un Parlament şi aşa împovărate de insuficienta pregătire pentru o alianţă lipsita de tactică, îngreunată de prea multe obligativităţi clientelare, înfometată financiar şi arhaizată ca strategie politică.
PNL şi-a încheiat epoca de aur a căpuşatului.
PSD doreşte purificarea propriei identităţi şi detaşarea clară, totală din punct de vedere politico-financiar.
Deci, Traian Băsescu este servit.
Ce poate fi mai instabil şi labil decât un partid/alianţă care, aflat la guvernare, începe să se autoreformeze, creându-şi din interior un duşman? Acela care, până nu de mult, i-a fost aliat şi prieten şi care a aplicat aceeaşi strategie şi cu Traian Băsescu şi PDL?
Cred că politicienii noştri, mai ales şefii de partide şi de guverne, ar trebui să înţelegă un lucru extem de important şi de-a dreptul vital atunci când, pornind la cucerirea puterii şi preluarea ei, gândesc o alianţă sau apelează la o susţinere politică.
Niciodată, dar, niciodată!, o alianţă politică nu poate fi temeinic făcută şi mai ales credibilă şi viabilă, atât timp cât ea este gândită sau se optează pentru alierea cu un partid sau oameni care au constituit elemente de negociere şi basculaj pentru un alt partid aflat în opoziţie.
Este ca şi cum, să zicem, mă căsătoresc cu fratele soţului meu, după ce acesta, ani de zile, m-a făcut curvă şi impostoare, a profitat de întrega familie şi, ulterior, brusc, când soţul meu a ajuns falit, în sapă de lemn, iar eu sunt pe cale să mă îmbogăţesc pentru că tocmai am pariat la loto şi mi-au ieşit numerele câştigătoare, vine şi îmi declară că a descoperit că mă iubeşte şi că tot ceea ce a spus la adresa mea a fost doar perdele de fum pentru a-i distrage fostului soţ atenţia de la această mare pasiune faţă de mine.
Iar această poveste este o variantă light a ceea ce se întâmplă în momentul în care un partid de basculaj trece cu arme şi bagaje în tabara adversă pentru că cei care-l primesc, ba îi şi solicită prezenţa şi serviciile, ştiu foarte bine cam care este calitatea morală şi veridicitatea gestului de susţinere din partea acestui organism parazitar.
Deci, iată una dintre pârghiile de putere şi manipulare pe care PSD i-a oferit-o generos şi evident preşedintelui Băsescu.
Liberalii au fost valeţii PDL, aşa cum UNPR a fost creaţia lui Băsescu ca necesitate de rezervă în zona de basculaj politic.
Uite cum, încă o dată, este dovedită uriaşa abilitate a lui Băsescu de a crea “homunculi” politici pe care să-i poziţioneze şi să-i implanteze corect şi eficient pe tot terenul de joc, chiar şi acolo, sau mai ales acolo, unde nimeni nu ar bănui prezenţa lor, dar, şi mai important, scopul.
Omul îi pune la vedere şi îi aşază cât se poate de calculat, pentru că ceilalţi care fac parte din joc nu pot renunţa la a se folosi de aceste creaţii băsesciene, ca şi când lucrurile nu ar sta aşa.
Deci, tensiuni interne în USL, anarhie de partid, anarhie şi haos în rândurile PNL, acolo unde, deşi se ştie că PSD se va scutura efectiv de serviciile liberale, nimeni nu poate ieşi din acest cerc vicios care creează dependenţa de putere şi de interesele personale stipulate în înţelegerile preelectorale.
În fond, ce ar mai reprezenta un pol liberal tăvălit, tocit, epuizat şi autoexclus de la masa puterii?
Or mai exista utopici şi visători care să trăiască din nostalgia liberalismului interbelic şi din imaginea marelui Brătianu, însă, mormintele istoriei, fie ele monumentale şi glorioase, în prezent, nu ţin nici de foame şi nici de cald într-o Românie scuturată de fiorii unei coabitări cu ‘fiara’ politică Băsescu.
De aici se şi trage o parte a puterii incredibile, magice a preşedintelui jucător.
Tocmai din acest joc, făcut pe o scenă politică înroşită de sângele care curge din fracturi, căpuşări, pumni şi şuturi date în dos sau direct în faţă între cei care acum au guvernarea.
Sângele duşman poate fi un adevărat elixir al forţei. Îmbată şi stârneşte un personaj ca Traian Băsescu.
Pentru că, spre deosebire de Victor Ponta, băiat subţire, crescut pe lângă poalele togilor marilor “înţelepţi” de curte ai partidului şi Crin Antonescu, figură imberbă, fantomatică, deja fanată a gloriei liberale moderne, Traian Băsescu reprezintă combinaţia perfectă dintre poporeanul atins de cele mai crunte şi omeneşti vicii posibile şi combinatorul de elită, care, odată alchimizaţi în creuzetul puterii nasc ceea ce se poate numi un “frankestain” românesc.
Iar asta a fost tradusă şi demonstrată în cele două tururi ale prezidenţialelor din 2004/2009.
Acum, situaţia pare schimbată şi defavorabilă pentru Traian Băsescu.
Este bine spus, PARE, pentru că, la Taian Băsescu, aparenţele sunt cele care au reuşit să îi determine pe români să îl voteze de două ori, deşi, a doua dată, a fost mai mult decât evident că primul său mandat a scos la iveală nu numai adevărata sa faţă, cât, mai important, intenţiile.
Ca atare, ne aflăm în faţa unui nou Referendum iniţiat de Băsescu, o replică identică a celui din 2009.
Se scrie mult şi se va mai scrie încă pe această temă şi totul absolut speculativ, pentru că, dincolo de orice presupuneri, deducţii, analize, combinaţii logice sau ilogice, scenarii şi paradiscuţii, Traian Băsescu va continua să (ne) suprindă ca de fiecare dată, chiar dacă nu plăcut.
În fond, nici măcar nu îi pasă ce impresii creează. Pentru el, singura impresie care contează este cea personală.
Aşa cum, singura plăcere rămasă în tot acest uriaş plictis şi redundanţă românească politică pe care o trăieşte Traian Băsescu a rămas jocul “de-a şoarecele şi pisica” cu oricine se oferă, conştient sau inconştient, să-l practice cu el.
A nu se înţelege că acest joc este lipsit de miză. Asta nu caracterizează concepţia domnului preşedinte despre posibilităţile sale de joc, chiar dacă adversarul este subevaluat şi chiar dacă miza rămâne una extem de riscantă şi aproape imposibil de atins.
Cu atât mai bine şi mai incitant!
Ca atare, referendum.
Sugestii de schimbare a statutului de ţară, şi anume, în monarhie.
Sugestii că o femeie preşedinte al ţării ar fi o formula dezirabilă şi extrem de pertinentă în viziunea domnului Băsescu pentru calitatea indiscutabilă a atributului feminin în politica românească şi în politică în general.
După atâtea pase şi sugestii şi după un Referendum masacrat a priori de Parlament de pe temeiuri de neînţelegere corectă a modalităţii de vot în cadrul coaliţiei USL, care se traduce printr-un evident şi grotesc implus dictat de frică, nu de raţiunile de partid sau alianţă, domnul Băsescu observă efectele şi face calculele.
De unde mai trebuie scos, cât şi ce mai trebuie adăugat, pentru că, aici, e vorba de o fină balanţă strategică care măsoară continuu fiecare dram de eşec şi ezitare din partea opoziţiei şi fiecare clipă de victorie pentru Băsescu.
Greşelile celorlalţi îmi oferă soluţia perfectă! Acesta este principiul.
Relaxarea şi autosatisfacţia sunt cei mai mari duşmani pentru USL în acest război cu Traian Băsescu.
Ca să nu mai spun că degringolada şi haosul dictate de teamă şi lipsa de dialog comun coerent devin de-a dreptul letale.
Miza pusă pe faptul că mai există un an, un singur an în care Băsescu mai poate teroriza USL şi îşi mai poate face numerele pe actualul teren politic este una fatală.
Mulţi stau şi se întreabă: ok, dar atunci, ce mai poate face Băsescu într-un singur an din poziţia în care se află?
Oho, câte mai poate face. Însă, adevărata problemă nu este acest an, ci ce se află la capătul lui şi dincolo de el.
Pentru USL, jocul abia a început, pentru Traian Băsescu, acest joc atinge apogeul şi va trece la un nivel pe care cei aflaţi acum la guvernare îl vor putea spera abia în câţiva ani şi asta cu mult, foate mult noroc şi şi mai multă vigilenţă, eforturi de titan, menţinerea unei singure linii de luptă şi scop, o curăţenie temeinică, la sânge, în sânul partidelor din care vin şi pe care le reprezintă, o Constituţie şi o Regionalizare atât de bine gândite şi aplicate, încât să închidă definitiv uşa cetăţii băsesciene şi să o zidească.
Chiar şi în aceste condiţii, diferenţa de mentalitate, viziune şi strategie (mai ales!) care stă între Băsescu şi restul scenei politice îl va face un adversar de care orice om normal la cap şi orice politician care face politică, nu mahala sau combinaţii meschine pe spatele statului, la adapostul unei doctrine de partid şi a flaşnetelor populiste, s-ar îngrijora, chiar dacă Băsescu ar fi plasat într-un buncăr anti-atomic pe fundul oceanului Pacific.
Bineînţeles, în actuala situaţie în care România este împărţită în 3 tabere cetăţeneşti distincte- băsistă, uselistă şi cei pe care îi doare la basc cine sunt şi fac primii doi şi pentru care tot ce contează este că nu e bine- ce am spus aici va fi interpretat ca pro băsist şi anti-logică.
Însă, nici nu există o logică atunci când vorbim de Traian Băsescu şi clasa politica românească.
Altfel, nu am fi ajuns ca, în secolul XXI, să stăm să ne gândim dacă România o mai fi cumva ţară. Că prea pare un mare teren de joacă pentru unii care au pus mâna pe putere acum 23 de ani şi, de atunci, se numeşte că ei sunt clasa politică şi că noi suntem poporul pentru care ei muncesc. Pentru că noi o creăm liber şi democratic, o dată la 4/5 ani şi, ca atare, asta ar fi menirea ei.
Cum mai ziceam, ce vrea Traian Băsescu?
Eu cred că raspunsul este extrem de simplu, departe de orice complicaţie mentală a oricărui mare gânditor politic sau om de rând.
Traian Băsescu NU vrea să iasă din PUTERE.
A fi preşedintele unei ţări, poate fi şi este înălţător, îmbătător, suprem şi unic. Însă, este al dracului de amar şi de trist să te trezeşti, aşa cum s-au trezit Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, că ai fost idolul, avatarul a milioane de oameni, care te-au iubit şi te-au urât, te-au votat şi au votat împotriva ta, au râs de tine pe la toate colţurile şi ţi-au mânjit numele pe toate gardurile din ţară cu ceva urât mirositor, ai făcut suculenţa, coşmarul sau visele lor cele mai frumoase, ai reprezentat TOTUL şi, apoi, toată această sarabandă de ură, fericire, iubire, dispreţ, susţinere, PUTERE, să se sfârşească în cel mai sumbru anonimat al acestor miloane de minţi, să se tragă Cortina istoriei peste tine şi numele tău şi, poate, să îţi mai regăseşti imaginea şi numele, atunci când deschizi presa şi tv-ul de acasă, din locuinţa de protocol alocată şefilor de stat, pe viaţă, într-un colţ obscur de ziar, odată la 10 ani.
Este o vorbă. Mai bine urât, decât uitat.
Acesta este nivelul la care Traian Băsescu se autodistruge.
Pentru Traian Băsescu, nu banii, averea, curtea personală, femeile sau locul confortabil din elita politică a lumii îl fac fericit. Toate aceste sunt fade şi sărace pe lângă gustul ameţitor şi îmbătător al PUTERII.
Uitarea mulţimilor este mai rea ca moartea pentru cineva care a luptat ani de-a rândul să rămână sub lumina reflectoarelor şi care a devenit un star politic, chiar dacă unul negativ în final.
Iar dacă o viitoare poziţie de preşedinte îi este refuzată prin lege, nimeni şi nimic nu îi vor putea lua puterea şi posibilitatea de a o manifesta printr-o altă creaţie personală, originală şi unică. Aceea a unui nou preşedinte, un ucenic vrăjitor (sau o maestră vrăjitoare!) care să ştie că cel care l-a creat este şi cel care îi dă viaţa şi scopul în această lume politică.
Aşadar, prezentul pentru Traian Băsescu este doar un truc de iluzionist. Viitorul este cel care ascunde în el adevăratul şi marele număr de magie băsesciană.
