Merg din ce în ce mai agale zilele astea, căutând cu privirea un vinclu de senin – metaforă de microbist –, piele de muguri – metaforă de croitor de fantezii - , rochiţe, fustiţe, egări, raze de soare – aţi observat ce frumos zâmbeşte lumina? –, bănci pe care să poată respira sufletul…
TRESAR când descopăr FRUMOS, sub orice formă a lui. Uneori şi un om trist, care îşi poartă cu onoare durerea sufletească poate fi foarte frumos.
De când mă aflu pe lume, de 34 de ani, sau, să zicem, de 28 – cam de când m-am pomenit conştient - am acest reflex de a căuta FRUMOSUL.
E greu de găsit?
Deloc!
Sunt atâtea case cu o arhitectură veche, încântătoare, cu o arhitectură a liniştii, parcă; ele au ferestre ca nişte ochi de copii adormiţi visând propriile lor înfloriri, propriile lor ploi…
Îmi place oraşul ăsta al meu.
Îmi e greu să plec şi o zi de aici.
Îmi plac şi locuitorii.
Sau poate că spun asta fiindcă e mai hrănitor pentru psihic…?
Nu!
Sunt cu ochii după primăvară. Caut să văd cum renaşte totul, cum se schimbă în bine. Mă schimb şi eu în bine şi îmi dau seama că gestul final al lui Iona din piesa cu acelaşi nume a lui Marin Sorescu este acela al eliberării din burta sa a unor posibil înghiţiţi… înţelesese, pasămite, că Dumnezeu l-a eliberat învăţând să elibereze, să se elibereze de sine însuşi… adică, pare a spune pescarul, doar chiturile astea care mă înghit ţin prizonieri? Poate că şi eu ţin în mine prizonieri: idei, timpuri, oameni etc. şi atunci trebuie să mă sfârtec cum nu s-a sfârtecat niciun kit din cele ce m-au tot înghiţit, deşi ce mult mi-aş fi dorit să mă elibereze, să mă lase să fiu liber…
E un exemplu pentru chituri…
Vă pup negru pe alb, evident, cu ochii după primăvară!
O vede cineva venind?
