Nu mai există nicio îndoială. România se află într-un punct de maxim al crizei de identitate politică, economică, socială, financiară şi naţională.
Dacă 2008 a fost anul marii crize economice la nivel mondial, criză care a măturat şi România, scuturând-o din temelii, 2013 se anunţă anul marilor nuclee de criză internaţională la toate nivelele, iar pentru România reprezintă anul în care criza va căpăta valoare absolută.
După schimbarea polului politic, asistăm la un fenomen în cascadă în ceea ce priveşte derapajele economice şi sociale, alimentat din plin de o creştere constantă a neîncrederii populaţiei şi de bombardamentele constate media cu informaţii dintre cele mai alarmante şi controversate.
Toată lumea analizează. În România anului 2013, numărul de analişti politici şi economici, de comunicatori si moderatori de talk-show-uri a devenit sinonim culturilor de ciuperci apărute după ploaie. Nimic greşit şi rău, aş spune, până în momentul în care toate aceste icon-uri umane au puterea, nepermis de extinsă şi în creştere, de a influenţa opinia publică, decizia socială, impresia colectivă, efectele emoţionale şi psihismele maselor.
Iar răul abia de aici începe. Masele, alterate de situaţia anarhică în care se află, absorb prin toţi porii aceste bombardamente emise pe toate canalele şi din toate părţile.
Acest fenomen de intoxicare constantă, sistematică, aberantă, ieşit de sub orice control este un motiv pentru care oamenii nu mai înţeleg nimic din marea dramă pe care o resimt.
Singurul lucru pe care românii îl înţeleg din această vânzoleală nebunească mediatică, jurnalistică şi politică este că trebuie să se schimbe ceva. Şi asta urgent.
Ce să se schimbe şi cum?! Ei bine, asta rămâne dilema fiecărui român în parte. O dilemă al cărei răspuns, extrem de misterios şi care se lasă aşteptat ca un nor pe cerul unei veri caniculare, se pare că este deţinut de profeţii televizunilor, radiourilor şi ai virtualului.
Românii resimt necesitatea schimbării, dar sunt separaţi de orice posibilitate reală tocmai de aceste ziduri umane, puse în slujba unui bine social care întârzie să apară şi care stă la umbra politicii, înfruptându-se lacom şi alene din fructele pomului în care şarpele îşi râde în sinea sa, spunându-şi: „Iată! Cunoaşterea ăstora le foloseşte celor ca mine!”.
Pare că presa a pornit un război bezmetic împotriva a tot, a orice mişcă, a sa împotriva ei înşişi, a întregii lumi şi a nimănui.
Un război din care victime sigure sunt românii.
Pare că, discutând, analizând, paraanalizand, parafrazând, huiduind, râzând isteric, lătrând unii la alţii, pupându-se, urându-se, alergând nebuneşte spre breking-news-uri, născând Mesii de ocazie şi armate întregi de valeţi ai greilor zilei şi ai mogulilor media, burduşiţi cu arginţi pentru a crea diversiunea, presa, (a patra) putere în orice stat al lumii, a pornit către marea schimbare, iar românii o urmează fascinaţi, hipnotizaţi, înrobiţi de aceşti corifei.
Respect meseria de jurnalist, respect efortul făcut de către toţi profesioniştii din branşă de a crea o cale de comunicare între om şi tot ce înseamnă inaccesibilul uman. Singura mea dorinţă ar fi ca aceşti profesionişti să păstreze echidistanţa reală între subiectiv şi obiectiv, între personal şi profesional.
Ar fi păcat ca această cultură să devină o subcultură politică periculoasă, ca multe alte zone de excelenţă ale societăţii româneşti.
