Fazanul Vasi (Phasianus colchicus Vasius) sau „Fazanul de vânătoare” – degeaba vânaţi salarii! – este o pasăre care a fost adusă în Ploieşti de om – care-ai fost ăla, mă?! Să nu mai faci d-astea! – din timpul... ălora ai lu’ Traian, de către o dacă. Iată şi numele întreg pe care îl purta acea dacă: Dacă nu veneai, ce mişto era!
El provine, sau, mai bine zis, parvine din Asia, sau, mai bine scris din „A” şi „a”! adică, prima dată îţi provoacă o mirare „majusculară” (ce invenţie tâmpită!), iar, mai apoi, o mirare minusculă, ordinară! Denumirea ştiinţifică (Phasanius colchicus Vasius) are o legătură directă cu Vaxy Vaxyus – văr nerecunoscut al lui „Nu ştiu!” (canguru, mă!).
Are o coadă lungă bifurcată – nu, nu întortocheată, precum limbajul! – , iar penajul, neras, are, în mod evident, durerea de a nu fi auriu, ci doar cu pene pestriţe alb cu negru.... Capul este albăstrui cu reflexe întârziate.
Limba cocoşului de fazan este, astăzi, mai mult ca oricând, o „ţipătură”, căci n-a dat de niciun rezervor de grăunţe şi nici de dolares să şi le cumpere!
Ţipătura, se aude mai ales seara, târziu – la el e prea târziu, nu târziu! – când se retrag troleili la depou şi el se gândeşte cu disperare că iar va avea coşmaruri cu salariile!
S-ar urca şi în meri, dacă ar face mere de aur, să facă un poker cu ramurile!
Singura împerechere teoretic posibilă a acestei specii „rare” este „împerecherea cu norocul”, mai mereu nereuşită!
Simţuri şi nesimţuri:
Vede şi aude tot! Şi d-aia nu mai putem noi! Hahaha! Însă nu mă-ntrebaţi cum miroase! El nu are numai al şaselea simţ, ci are şi al şaselea nesimţ: uitarea de salariu.
Pe Phasianus colchicus Vasius îl puteţi găsi aproape oriunde în teren, în funcţie de anotimpuri: acum, cică vine anotimpul schimbării, primăvara, iar el o să stea pe tuşă, tuşe! Primăvara, când înflorim de bucurie, când privirea ne pare o floare sub zborul său neregal – zboară, fazane, zboară şi te du! – vegetaţia gândurilor bune se îmbogăţeşte imediat! Nu mai are cine să ni le consume...
Vă pup negru pe alb!
