Se duce, iată, încă un centenar...
Ducă-să! i-aud pe unii...
Parcă-ţi vine să zici „Adio şi n-am cuvinte!”, precum V. Cârlova...
Rămânem aşa... TRIŞTI, ca după o întâlnire cu o persoană excepţională, pe care nu am fructificat-o cât am fi vrut, cum am fi visat...
Deşi... întâlnirea rămâne! E posibilă... ori de câte ori vrem, putem deschide cartea şi ne putem întâlni cu lumea lui... a noastră?...
Dar era centenar... un fel de majorat al postumităţii unui mare scriitor?
Am fost la centenarul ăsta – 100 de ani de la moarte!
Nu a fost spectaculos ca o eclipsă... a lipsit „c”-ul şi a rămas... din eclipsă... e... lipsă!
Mi-a plăcut centenarul?
Nu mi-a plăcut!
Ne-am obişnuit să ne-aşezăm la masă şi să comandăm, să cerem, să criticăm, să aruncăm ciorba pe pereţi, dacă nu ne place. Puţini au curaj să iasă în faţă, pe scenă, să performeze...
Eu am coordonat apariţia a şase (6!) cărţi, una mai faină ca alta! Am citit, am analizat, am tipărit articole, studii în Atitudini...
Deci m-am „magnetizat” de Caragiale şi am „tachinat” cât am putut sensuri şi detalii şi aspecte...
Restul e ... lectură!
Mergeţi de citiţi! Mergeţi de vedeţi piesele sale jucate!
Îi mulţumesc lui Purcărete pentru D’ALE CARNAVALULUI! Ce punere-n scenă superbă! Trebuie văzut cel spectacol!
Desigur, nu trebuie să dăm verdicte: a fost sau nu a fost bun?!
Până la urmă, Dumnezeu ştie cum om fi de fapt...
Dar un lucru e clar, în ce-l priveşte pe Caragiale: ce bine că a fost... şi ne mai este!
Vă pup negru pe alb!
