Păi da!
Dacă există haine dă piele, de ce să nu existe şi editoriale dă poveste?
Ia dă citeşte!
Cică a fost odată un băiat dă treabă, care muncea şi care sfida jmecherii, care nu intra în instituţii pă bază dă amprente dă buze în dosul şefului, care nu era dă „profesie” ginere sau băiat de ştab, care chiar credea în corectitudine, muncă şi iubire!
Băiatul critica dă rupea, demasca impostorii şi curvele şi era foarte „iubit”, căci a crescut ca referent în cultură la 34 de ani dă zece ori mai mult şi mai bine decât directorii din cultură la 60 de ani.
Mulţi balauri şi mulţi zmei nu îl iubeau, fiindcă el era fără pată. Mulţi încercau să îl doboare, să îl discrediteze, să bage strâmboaice, iar lui nici că-i păsa, căci urzelile mai devreme sau mai târziu se desurzeau, iar el ieşea teafăr şi mai puternic decât înainte. Oricum, niciodată nu s-a specializat în abureli şi pelaspătisme căci avea lucruri mai bune dă făcut.
Pentru oraş şi pentru mulţi oameni a făcut bine şi dă cele mai multe ori a primit ca răsplată mult rău, jigniri!
A prestat pentru oraş dă „n” fără ca ai lui „dragi colegi” să îl plătească sau să îi mulţumească – prezentări şi sonorizări angro!
Pe un salariu dă 7 bulioane şi ceva mărunţiş el a dat oraşului său fo 30 de cărţi, o super revistă etc. A primit odată o diplomă...
Şi ştiţi care e partea cea mai bună în această poveste?
Că nu doar c-a fost odată! Ci mai este!
Vă pup negru pe alb.
