Se apropie ziua în care Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani.
Timp minunat să ne amintim că în urbea noastră s-au născut şi mari oameni, nu doar ţepari, parveniţi, politicieni mincinoşi, incompetenţi, combinagii, bagabonţi etc.
Ce vă rog eu în acest editorial este să-l citiţi! Să-i citiţi poezia de dragoste, în primul rând! E unul din cei mai mari poeţi erotici ai lumii!
Vă rog să priviţi spre cer, să priviţi spre ramurile ce vor înflori şi vor înfrunzi!
Să fiţi siguri că această ţară nu va pieri, fiindcă Dumnezeu are grijă ca, în toată fauna asta nedorită, să lase ici-colo câte un înger, sau o armată de lei străvezii care salvează totul şi dau peste cap toate calculele duşmanilor.
Evident, niciun şmecher îmbuibat din banii ţării ăsteia nu ar fi dispus să moră pentru ea! Dar marii artişti, marii oameni de ştiinţă, ca şi ostaşii, da! Trăiesc şi mor pentru ea. Viaţa lor şi moartea lor hrănesc istoria noastră, hrănesc speranţele noastre de mai bine.
Recunosc, fac parte dintre aceia care plâng atunci când românii înving, când acest popor chinuit de istorie şi de javre triumfă prin îngerii săi! Am plâns când Steaua a învins, datorită muncii şi talentului băieţilor şi antrenorului – nu datorită ţie, bă, Gigi, incultule! Parvenitule! Pamflet ce va fi dezvoltat într-o zi... – , atunci când fetele au învins la handbal, atunci când am văzut un talent ţâşnind de nicăieri la emisiunile care au ca scop descoperirea de talente.
Sunt mândru să descopăr în câte limbi a fost şi continuă să fie tradus Nichita Stănescu, acest ploieştean teribil de talentat. Mă enervează cei care vorbesc despre marii noştri creatori reducându-i la viciile lor, la greşelile lor. Bun! Au fost şi ei oameni! Ei nu se pot hrăni cu aer sau cu străluciri de diamant! Se hrănesc la fel ca noi, ceilalţi! Iubesc! Doresc! Greşesc! Tot ce e omenesc e şi al lor!
Ceea ce interesează însă publicul larg este faptul că ei pun o cărămidă la marea catedrală a neamului nostru, care se ridică în sufletul oricărui tânăr educat corect!
Pe mediocrii care cred că exagerez îi rog să facă un banal exerciţiu de imaginaţie: daţi laoparte lucrarea oamenilor excepţionali ai acestui neam şi vedeţi ce rămâne în istoria noastră! Fără ei nici măcar nu am putea emite dreptul de a fi un stat! Am fi doar o pupulaţie dedulcită la furt, la minciună, la corupţie etc!
Vă rog, nu mai spuneţi despre Nichita că a fost beţiv! E aşa nedrept să-l etichetăm aşa! Nu asta a fost el! Nici despre Eminescu, vă rog, nu mai ziceţi că a fost nebun!
Nu asta au fost ei!
Ei au fost şi sunt mari români, constructori ai istoriei noastre, ai limbii noastre! Ei şi alţii mari ca ei ne dau paşaportul de trecere liberă în eternitatea popoarelor şi statelor pe acest pământ! Oamenii ca ei trebuie respectaţi şi iubiţi, nu huliţi! Nu atacaţi!
Daţi-mi voie să închei cu una dintre cele mai frumoase creaţii ale lui Nichita:
„Poem”
„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
De teamă să nu-mi striveşti sărutul?...”
Vă pup negru pe alb!
