Râde unul din prietenii mei de mine şi îmi spune că ar trebui să fiu preşedinte. Nu... nu de asociaţie de locatari (mi s-a propus cândva funcţia asta şi am râs cu lacrimi), nici de club, nici de partid, ci de ţară, de România.
Adică să fac un salt aşa de mare, de la preşedinte de cenaclu (cenaclul Atitudini, cel mai tare din Ploieşti!) la preşedinte de ţară?
Râde pretenaşul meu de mine şi îmi zice Gelu cotrocelu...
Râd şi eu...
Dar azi am chef să-mi imaginez cum ar fi!
Am dreptul să visez, nu? Mai ales în ţara tuturor posibilităţilor!
Ce SUA? România! Aici se poate orice!
Deci, dacă...?
În primul rând îmi, imaginez faţa lui Antonescu. După aceea, pe rând, ca într-o expoziţie de portrete haioase, îmi imaginez feţele duşmanilor mei, ale acelora care ani de zile m-au subestimat, m-au batjocorit, m-au ironizat, m-au! Evident, de aici nu pot lipsi portretele următorilor: fazanul Vaxi, Minel Ghiţă, foştii şefi, care nu m-au putut suporta şi s-au temut mereu că le iau locul, foştii primari ploieşteni plus actualul – nici ăia nu prea m-au iubit, cum nici ăsta...! Mamă, ce expo! Să tot contemplăm... Evident, în expoziţia de portrete uimite pot intra şmecherii, care vor realiza că vor face un concediu prelungit la bulău...
Ar începe o epocă în care cultura, învăţământul, cercetarea şi sănătatea vor fi marile privilegiate.
... Mda... E timpul să mă opresc. E un exerciţiu frumos de imaginaţie.
Voi rămâne Gelu cotrocelu al prietenului meu...
Ce noroc aveţi, bă! Noroc că nu o să ajung eu niciodată prezidente! Mare noroc!
Vă pup negru pe alb!
